SEMNIFICATIA EXPRESIEI

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Folosim expresii celebre, sa aflam si care este originea acestora. Care sunt preferatele voastre?

Honest Iago! (engl. „Cinstite Iago”) – Sunt cuvintele pe care le spune Othello (act. III, sc. 5), atunci când credea în sinceritatea acestui slujitor al său. Or se ştie că Iago este prototipul omului perfid, necinstit. Strecurând gelozia în sufletul lui Othello, îl împinge la disperare: o omoară pe Desdemona şi apoi se sinucide.

Prin antifrază se aplică în ironie aceste cuvinte shakespeariene acelor intriganţi neruşinaţi care, cu aerul de a-ţi fi prieteni şi a voi să te îndatoreze, îţi înşală buna-credinţă.

La parole a été donnée a l’homme pour déguiser sa pensée (fr. „Vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile“)

Această cinică mărturisire e atribuită diplomatului francez Talleyrand care, în lunga sa carieră (a fost ministru de externe al lui Napoleon şi al regilor ce i-au succedat), a aplicat într-adevăr această metodă. Ideea nu-i însă originală, fiindcă, înaintea lui, au exprimat-o aproape identic: poetul englez Edward Young (în Dragostea renumelui, 1742), dramaturgul britanic Oliver Goldsmith (în Albina, 1759) şi Voltaire (în Dialoguri, al17-lea, Claponul şi găina, 1763).

Homo homini lupus (lat. „Omul e lup pentru om”)

Poetul latin Plaut a fost acela care, acum peste 2000 de ani, în versul 405 din comedia sa Asinaria (act. II, sc. 4) a sintetizat în aceste cuvinte – care au ajuns vestite pretutindeni – lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

A trece prin furcile caudine. Semnificaţia expresiei

Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orăşel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strâmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mândru – samniţii – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai ruşinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) şi sunt povestite de Titus Livius în Curtea IX De la fondarea Romei.

Samniţii, vlăguiţi de atâtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis şi toţi prizonierii înapoi şi le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mânios faţă de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un şiretlic, oştile romane în defileul numit „Furcile caudine“ şi nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decât după ce au depus armele şi veşmintele şi după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite.


Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiţii grele, înjositoare.