CIUDATENII

Scheletul unui VAMPIR, descoperit în Marea Britanie: „Avea PIROANE în umeri, inimă și glezne”

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Un schelet datând din anii 550-800 e.n, care prezintă piroane în umeri, inimă și glezne, a fost analizat de arheologi, care au ajuns la concluzia că ar aparține unui vampir, scrie Daily Mail.

Scheletul a fost găsit în 1959, în Nottinghamshire, de arheologul Charles Daniels. Acesta l-a examinat, însă l-a îngropat la loc. În prezent, arheologii nu știu exact unde este îngropat scheletul, însă au făcut publice mai multe informații despre acesta.

Specialiștii consideră că scheletul ar aparține unui vampir, iar piroanele ar face parte din ritualul de îngropare a acestora. Mai exact, cadavrul vampirului ar fi fost pironit pentru ca spiritul său să nu se ridice și să-i bântuie pe localnici, scrie Daily Mail.

„În perioada anglo-saxonă, hoții, criminalii, trădătorii sau cei cu un comportament deviant (n.r. printre care și vampirii) erau îngropați în pământ îmbibat cu apă, arși pe rug sau decapitați. Totuși, nu vom ști niciodată cu exactitate în ce categorie se încadra cel căruia îi aparține scheletul descoperit în Nottinghamshire. Scheletul provine dintr-o perioadă foarte puțin cunoscută. Totuși, putem spune cu siguranță că oamenilor le era frică de această persoană și voiau ca ea să nu se mai întoarcă”, a declarat arheologul Matthew Beresford, cel care a scris raportul cu privire la osemintele vampirului.

Daily Mail scrie că, totuși, există o mare problemă: Beresford și ceilalți arheologi nu știu unde se află respectivul schelet, el nefiind dezgropat în anii ”60. Cel mai probabil, analiza lui Beresford se bazează pe informațiile lăsate de arheologul Charles Daniels, care a găsit scheletul în 1959.

Ciudatenia a fost destul de frecventa in istoria tarii noastre si se pare ca si in anul de gratie 2021, aceste lucruri se intampla.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Ciuma dansului: sau misterul care a speriat Europa secolului 16

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Cândva, la mijlocul verii anului 1518, în cetatea Strasbourg-ului, o femeie a ieşit pe o străduţă pietruită a citadelei şi a început să danseze frenetic şi spasmodic. Ceea ce părea la început un caz izolat de nebunie sau mai degrabă posesiune diavolească, conform credinţelor vremii, a luat o amploare nebănuită transformându-se rapid într-un fenomen de masă. Dispărut aproape la fel de repede cum apăruse, „Ciuma Dansului”, cum au numit fenomenul atât clerul, cât şi autorităţile vremii, continuă să suscite interesul şi astăzi, alimentând controversele din rândul istoricilor, psihologilor, psihiatrilor şi sociologilor care cercetează acest caz istoric.

Cei ce dansau până mureau


Totul a început într-o aparent banală zi de vară din mijlocul lui iulie, anul 1518. Atunci, sub ochii mai mult decât miraţi ai vecinilor săi, Frau Troffea, o femeie de vârstă medie, a început să danseze convulsiv şi fără control pe străzile înguste ale cetăţii Strasbourg, Franţa (pe atunci aşezarea facea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană).

Nu se auzea nicio muzică, iar grimasele, privirea fixă şi expresia feţei sale, nu arătau niciun semn de veselie sau fericire. Gândurile care fermătau în capetele mulţimii care se aduna tot mai speriată şi bănuitoare se învârteau în jurul bănuielilor de nebunie sau posesiune diavolească, singurele explicaţii din acele vremuri pentru o asemenea ieşire bizară cum avea Frau Troffea. Femeia nu părea capabilă să se oprească din dans, sau ceea ce părea dans, şi începea să-i înspăimânte tot mai mult pe privitori.

Documentele istorice de atunci care au înregistrat cazul din Strasbourg susţin că femeia ar fi dansat încontinuu între patru şi şase zile, după care s-ar fi prăbuşit fără suflare, răpusă fără îndoială de efort şi epuizare.
Ceea ce părea un caz, fără îndoială bizar de nebunie fără motiv, avea însă să se transforme într-un fenomen terifiant pentru locuitorii cetăţii. Căci spre sfârşitul acelei săptămâni, alţi 34 de oameni au început să prezinte aceleaşi simptome.

În decursul săptămînii următoare, numărul acestor dansatori aflaţi în ceea ce părea o transă incontrolabilă s-a ridicat la 100, cu toţii murind după alte câteva zile din cauza infarcturilor survenite, a deshidratării şi a epuizării terminate în stop cardio-respirator.
Autorităţile erau pe bună dreptate şocate. Nici clasa nobiliară conducătoare, nici clerul nu    se mai întâlniseră cu ceva asemănător.

Lucrurile mergeau din rău în mai rău, căci într-un interval de o  lună de zile, numărul celor care se apucau din senin să danseze, să ţopăie şi să sară pe loc până cădeau răpuşi de epuizare, depăşise cifra de 400 de persoane. Medicii din acele vremuri s-au declarat cu toţii neputincioşi, căci nefericiţii care dansau erau parcă într-ală lume, nemai fiind capabili să comunice cu cei din jur. A venit în scurt timp rândul preoţilor să-şi declare ineficienţa, după ce slujbele şi şedinţele de exorcizări s-au dovedit la fel de ineficiente. Şi unii, şi alţii, la fle ca nobilii şi oamenii de rând, şi-au dat seama curând că dansatorii fără voie nu dansau din proprie iniţiativă, fapt care a alimentat părerea care viza amestecul Necuratului…

Totuşi, din motive rămase insexplicabile şi în prezent, autorităţile d epe atunci ale oraşului Strasbourg au hotârât că singurul leac pentru dansatorii spasmodici fără motiv ar fi fost…încă mai mult dans!

Probabil credeau că într-un final, victimele se vor sătura de dansat şi se vor linişti de la sine. În această direcţie, nobilimea a ordonat construirea urgentă a unei uriaşe scend publice de dans, realizată din lemn. Au fost angajaţi şi muzicieni care trebuiau să bată din tobe şi să sufle în fluiere şi cimpoaie. Doar că în zilele care au urmat, au început să moară primele victime. Cei în varstă sau cu inimi mai slabe…

Cum numărul dansatorilor fără voie se înmulţea şi era gata să atingă cifra  de 400 de oameni, autorităţile s-au temut că vor muri cu toţii pe scenă şi au hotărât să-i încarce în căruţe şi să-i ducă spre spitale de campanie amenajate în jurul cetăţii. Însă, la fel de subit cum începuse, isteria dansului nebunesc avea să se termine. Deja la sfârşitul lui septembrie 1518, cei peste 400 de oameni au murit cu toţii, lăsând o populaţie uluită şi înspăimântată, precum şi un mister care durează de aproape o jumătate de mileniu.

Nici măcar nu fusese prima epidemie de dans convulsiv în Europa. De fpat, pe baza evidenţelor istorice, fuseseră zece astfel de evenimente înainte de anul 1518, cel din anul 1374 cuprinzând mai multe sate din Belgia de astăzi, nord-estul Franţei şi Luxemburg. Doar că evenimentul din anul 1518 a fost cel mai bine documentat dintre ele. Nu a fost deci prima epidemie de dans convulsiv fără motiv, dar a fost cu siguranţă ultima din Europa.

Motive şi explicaţii

Cum se pot explica astfel de fenomene bizare?
O idee populară în decursul timpului sugera că victimele dansului mâncaseră cornul secarei (Claviceps purpurea), o ciupercă parazit care creşte deseori pe boabele de secară, o cereală foarte populară pe atunci. Se pare că acel consum involutar de secară infestată ar fi dat naştere unor stări psihotropice vinovate de dansul convulsivo-fatal. Dar se pare că nu-i chiar aşa. Ergotismul sau intoxicaţia cu alcaloizi din cornul secarei provoacă stări de anxietate şi spasme, dar duce şi la scăderea fluxului sangvin spre extremităţile corpului, ceea ce duce la imposibilitarea mişcărilor coordonate.

Alte explicaţii ale vremii susţineau că bolnavii ar fi fost membrii ai unui cult eretic, fapt iarăşi improbabil, căci în cele din urmă nici reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice trimişi la faţa locului nu i-au catalogat drept eretici, conştienţi că sunt victime ale acelor trăiri. Ultima explicaţie ia în considerare posibilitatea unui caz extins de isterie în masă, care în acele vremuri putea fi un fenomen mult mai puternic decât în prezent.

Isteria în masă este deci posibil să fi fost provocată de disperarea şi mizeria acelor bieţi oameni peste care se suprapunea groaza şi teama cu rădăcini religioase. Unii cercetători cred că astfel de „Ciume ale Dansului” au dispărut gradual în timp datorită diluării superstiţiilor şi credinţelor supranatuale. În scurt timp, oraşul Strasbourg a devenit o aşezare dominată de cultul protestant, iar în timpul reformelor religioase, cultul sfinţilor a dispărut din regiune, odată cu astfel de „epidemii ale dansului”.

Au rămas însă fără răspuns încercările de a explica cazul de dans isteric în masă din anul 1840 petrecut în Madagascar. Sau şi mai bizar, cazul de isterie în masă din anul 1962 din Tanzania, când un număr de 95 de oameni au fost cuprinşi concomitent de un acces de râsete şi hohote care a dus la moartea lor…

Din timpuri străvechi, oamenii au socotit că liniile din palmă şi amprentele digitale sunt semne prevestitoare ale destinului, indicii clare, în care stau codificate informaţii importante cu privire la caracterul, personalitatea şi aptitudinile unui om. Cercetătorii contemporani afirmă că toate aceste semne particulare sunt încărcate cu informaţii referitoare la sănătatea, abilităţile, şi trăsăturile de caracter ale fiecărui individ -




În vara anului 1883, în familia unui fierar italian s-a născut un băieţel mult dorit. Timp de 3 ani, pă­rinţii au trăit fericiţi, mulţumindu-i bunului Dum­nezeu că, după o îndelungată aşteptare, îi binecu­vân­tase cu această minune vie. În scurt timp însă, fe­ri­cirea lor s-a preschimbat în nelinişte, căci copilul nu reu­şea să articuleze nici măcar un cuvânt. Guriţa lui nu slobo­zea decât sunete fără înţeles, ţipete invo­lun­tare fără noimă. Îngrijoraţi de faptul că băieţelul ar putea să sufere de o boală gravă, părinţii l-au dus la diferiţi specialişti să îl consulte. Toţi dădeau ne­du­meriţi din umeri, nedescoperind nicio malformaţie con­genitală.

Într-o seară, la uşa lor a bătut un bătrân pri­beag, cerând adăpost pentru o noapte şi ceva de-ale gurii. Fierarul s-a milostivit de bătrân şi l-a primit sub aco­perişul casei sale, oferindu-i cu mărinimie din puţinul său. După ce şi-a ostoit foamea şi setea, ve­neticul i-a spus recunoscător fierarului: "Poate că par un simplu ţăran neşcolit, dar am un dar deosebit: ştiu să citesc în palmă viitorul. Întinde-mi mâna şi-ţi voi spune ce soartă vei avea!" Auzind aceste vorbe, chi­pul fie­ra­ru­lui s-a luminat de bucurie. "Nu destinul meu este important! Spune-mi, te rog, ce vii­tor îl aş­teaptă pe fiul meu!" Bătrânul a luat în­­tre mâinile sale no­duroase micuţa pal­mă a băieţelului, a privit-o cu atenţie şi, vădit emo­ţionat de ceea ce vedea, a spus: "Acest copil este înzestrat cu darul oratoriei! El nu vor­beşte acum, dar, în scurt timp, gura lui nu va mai tăcea! Dis­cursurile sale vor fi atât de con­vingătoare, încât mii de oameni îl vor ur­ma orbeşte, până la moarte! Cuvântările sale vor atinge inimile şi sufletele oamenilor şi, du­pă cum spun liniile palmei sale, el va fi că­petenia Italiei!"


Vremea trecea, dar copilul care împlinise deja 6 ani tot nu vorbea. Familia se re­sem­nase că băiatul este mut. Până într-o bună dimineaţă, când dinspre camera de joa­că a copilului, s-a auzit cum cineva rosteşte pe un glas ridicat cuvinte clare, răspicate, pe un ton impunător, într-un ritm sacadat. Pă­rinţii au dat buzna în odaia băiatului, pe care l-au găsit în picioare, pe un scaun, rostind un discurs! Ur­măreau înmărmuriţi cum fiul lor, care până în urmă cu câteva ceasuri nu reuşea să articuleze nici măcar un cuvânt, ţinea acum o adevărată cuvântare. Întrebat ce face, băiatul a răspuns calm şi sigur pe sine: "În curând, toată Italia va vibra sub cuvintele mele!"

"Proorocirea" moşneagului pribeag, ori­cât de incredibilă le păruse părinţilor la început, acum se adeverea. Numele băiatului era Be­nito Mussolini şi, într-adevăr, acesta avea să devină conducătorul Italiei, supra­nu­mit de popor Il Duce, omul prin al cărui talent orato­ric fascismul avea să ia o ful­minantă amploa­re! Bă­trânul ghicitor nu era un şarlatan, aşa cum crezuse fierarul, dar nici pro­fet sau vi­zio­nar. El deţinea tainele divi­naţiei, cunoştea pro­ce­deul citirii şi inter­pre­tării liniilor din palmă: era un chiromant!

Vara anului 1893. Londra.
Sala Teatrului "St. James" din inima capitalei bri­tanice era plină până la refuz. Se juca în premieră, cu casa închisă, piesa "O femeie fără importanţă", a celebrului scriitor Oscar Wilde. Toată crema nobilimii londoneze era pre­zentă la acest eveniment cultural, care s-a dovedit a fi de un autentic succes. După re­prezentaţie, Blanche Roosevelt, o cân­tăreaţă de operă în mare vogă, aman­ta scriitorului Guy de Maupassant, a organizat în cinstea dramaturgului o petrecere gran­dioasă, la care a fost in­vitată toată aristocraţia lon­doneză. În toiul petrecerii, printre oaspeţi a apărut un bărbat enigmatic pe care amfi­trioana l-a prezentat drept "Prezi­că­to­rul viito­ru­lui".

Numele său era Wil­liam John War­ner, supranumit simbolic şi Cheiro, un personaj deja vestit în întreaga Eu­ropă, despre care se spunea că ştie să citească în palmă destinul oame­nilor. Pentru amuzamentul invitaţilor, gazda l-a rugat pe chi­romant să le ofere o demons­traţie. Cheiro s-a aşe­zat în spatele unui paravan şi oaspeţii care doreau să li se ghicească în palmă se apro­piau, îi arătau mâna, dar în aşa fel încât vizio­narul nu putea să vadă cine se află în faţa sa. "Aveţi nişte mâini uluitoare! Un asemenea con­trast între cele două palme nu am mai văzut până acum! Liniile palmei stângi promit un destin neo­bişnuit de luminos şi o carieră strălucită, în timp ce mâna dreaptă arată, în mod clar, că veţi suferi teribil în ultima parte a vieţii. Linia inimii este extrem de pronunţată şi contorsionată, ceea ce indică faptul că veţi avea parte de o viaţă amo­roasă furtunoasă. In­te­resant este faptul că ea se intersectează cu linia capului, ceea ce îmi spune că tocmai inima va ca­pul. Succesul fulminant al carierei va fi curmat de pasiunile inimii. Toate acestea însă se vor sfârşi te­ribil!" - s-a auzit de du­pă paravan vocea clară şi pu­ternică a chiromantului.

Toţi oaspeţii, care până atunci se amuzaseră de "jo­cul" ghicirii în palmă, au amuţit. Predicţia suna mai mult ca o sentinţă. Numai bărbatul căruia i se citea soarta râdea în con­tinuare, părând complet netulburat. "Şi, mă rog, când se va pe­trece acest sfârşit absolut îngro­zi­tor?" - a întrebat el, com­plet neîncrezător, afişând un zâmbet condescendent. "Nu peste mulţi ani. Veţi muri la vârsta de 46-47 de ani!"



Palmele erau chiar ale scriitorului Oscar Wilde ca­re, într-adevăr, avea să moa­ră la vârsta de 46 de ani, după ce fusese arestat şi condamnat la închi­soa­re, sub acuzaţia de homo­se­xua­litate, care la vremea aceea în Anglia era pe­dep­sită prin lege. Deşi că­să­torit cu frumoasa Constance, cu care avea doi copii, Oscar Wilde s-a îndrăgostit nebu­neş­te de lordul Alfred Douglas, de care devine nedespărţit, până în ziua arestării sale. Iese după câţiva ani din puşcărie, ru­inat financiar, cu inima frân­tă. Atât soţia şi copiii, cât şi amantul, îl părăsiseră. Succesul său literar, de care se bucu­rase ani în şir, era în com­plet declin. Moare pe 30 noiembrie 1900, în sără­cie, uitare şi singurătate, într-un hotel sărăcăcios din Paris. Predicţia lui Cheiro se adeverea! Şi nu era pen­tru prima dată.

William Warner, ilus­trul chiromant al seco­lului al XX-lea, poate fi socotit precursorul me­to­dei judiciare cu aju­torul căreia un infractor este descoperit prin in­ter­mediul amprentelor di­gitale. În anul 1890, me­to­da nu era destul de cu­noscută spre a fi utili­zată în anchetele poli­ţie­neşti.

Şi iată că într-un apartament de pe strada Baker din Londra, renu­mită ca fiind strada lui Sherlock Holmes, s-a petrecut o crimă în­gro­zitoare, ucigaşul lăsând la locul faptei o mulţime de amprente. Pe uşi şi pe pereţi s-au depistat urme de palme impregnate de sânge. Poliţia presu­pu­nea că amprentele aparţin criminalului, însă dovezile nu puteau incrimina pe nimeni, la vremea aceea neexis­tând o bază de date cu amprentele infractorilor. În ziua descoperirii crimei, la locul faptei a apărut un bărbat necunoscut, care a cerut insistent să discute cu inspectorul care conducea ancheta: "Sunt chiromant şi pot citi în urmele palmelor amprentate pe ziduri in­dicii importante, care vă pot ajuta să prindeţi crimi­nalul!". După o analiză minuţioasă, Cheiro şi-a anun­ţat verdictul: "Ucigaşul este un tânăr foarte bo­gat, are părul blond şi ochii cenuşii-albaştri. Cred că este şi puţin bâlbâit. Pe degetul arătător poartă un inel cu o pecete în formă de floare. Este rudă apro­piată, de sânge, a victimei!" Şi cum victima avea foarte pu­ţine rude apropiate, după câteva zile, crimi­nalul a fost prins. Informaţiile oferite de Cheiro se do­vediseră cât se poate de reale: ucigaşul arăta întocmai cum îl descrisese!