BLESTEMUL VIETII
Cu ce-am gresit nascandu-ma aievea,
De ce-a murit treptat launtrul meu,
De ce altarul devenit-a rugul
Ce arde-ntr-una sufletul prea greu ?
De ce nu-i inima precum si mintea,
De ce e grea, si nu-i precum un fulg.
De ce nu-mi zboara in inalte ceruri,
Sau ca pe-un gand nebun sa o alung ?
Cu ce-am gresit traindu-mi suferinta,
Si cruda existenta zi de zi ;
Cu ce-am gresit acoperindu-mi ochii,
Ca ei sa nu mai vada ce-as trai ?
Iar mintea nu perceapa neagra cazna ,
Si sufletu-mi devina-un rug de jad,
Ca focul sa nu-l arda-n veacuri,
Caci lacrimile-n sine-l ard.
Si totusi m-am nascut icoana vie,
Eram spre bucuria tuturor,
Acum, cand simt durerea cruda,
As vrea sa inchid ochii si sa mor.
La ce-as mai duce alte-ofrande,
Cand rugul arde tot ce eu aduc ?
Cand sfintii nici nu-si pleaca ochii,
Pe chipul meu, si grabnic ma alung.......
M-am inchinat demult `naintea sortii,
Vedeam chiar ursitoarele razand,
Dac-as putea ucide-aceasta soarta,
Sa nu imi mai vad rana sangerand!
Am fost mereu un trup fara de tara,
Am fost mereu un suflet fara trup,
Doar ochii mei vegheau intr-una,
Si ei , sarmanii, sufereau mai mult.
Caci, uneori vedeau.Iar neputinta
De-a pune-n suflet doar o mangaiere,
Dadeau in lacrimi si scaldau obrajii,
Tacearea lor nastea durere.
Iar, alteori, cand nu aveau nici lacrimi,
Atunci durerea lor era mai mare ;
Caci nu puteau s-alunge gandul,
Tacerea lor n-avea iertare.
Era doar acceptarea muta,
A caznelor de-a lungul unei vieti,
Era-n tacerea ochilor-cruzimea
Altarului cu negre dimineti.
Iar lacrimile curg ,pan` la uitare,
Dar unde e uitarea pe pamant?
Caci amintirile re`nvie,
Si lasa iarasi rana sangerand.
Trairea ti se scurge pic cu pic,
Nici mintea in inalturi nu-ti mai zboara,
Nici ochii nu mai vad, nici nu mai plang,
Doar sufletu-ti ranit trage sa moara.
Doar el avea-va pace pe altar,
Caci noptile se fac o-ntreaga noapte,
Iar ochii-nchisi, pe veci imi vor tacea,
Durerea-acum se sparge-n mii de soapte
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]