POVESTI DE DRAGOSTE

Rezumarea primului mesaj :

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Povesti de dragoste care n-au fost doar povesti.

Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu

George Enescu şi Maria Cantacuzino

Marlene Dietrich si Jean Gabin

Salvador Dali si Gala

Tolstoi si Sofia

Tristan și Isolda

Antoniu şi Cleopatra

Marin Preda si Aurora Cornu

Nichita Stanescu si Dora

Mircea Eliade si Maitreyi

Mihai Eminescu și Veronica Micle

Brancusi si Maria Tanase

Napoleon şi Josefine

Alexandru Odobescu şi dragostea neîmpărtăşită a profesoarei de geografie

Alina Antipa s-a sinucis imediat după moartea lui Grigore. ”Să mă aștepți! Viu și eu!”

Quigg Edmond Baxter, fost mare jucător de hochei, a pierit în tragedia de acum 109 ani. Pe vas se afla şi Madame de Villiers, cu care se drăgălea de şase luni şi care a susţinut 50 de ani, fără a fi crezută, că au avut o idilă

Soții Ida și Isidor Staus

Scriitoarea Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, a murit la Paris, la vârsta de 89 de ani pe data de 14 martie 2021
Aurora Cornu s-a născut la 6 decembrie 1931, în comuna Proviţa de Jos, din judeţul Prahova. A absolvit Şcoala Literară Mihai Eminescu de la Bucureşti. A început să scrie versuri de la 14 ani. În perioada 1967 şi 1978 a colaborat la emisiunea literară a Monicăi Lovinescu, de la Europa Liberă.

În 1970, Aurora Cornu a jucat în filmul lui Eric Rohmer, „Le Genou de Claire“, nominalizat la Globurile de Aur.



Figurează în „L’Histoire des Littératures Etrangères“ (colecţia la Pléiade). Între 1954 şi 1959 a fost căsătorită cu scriitorul Marin Preda.

"Sunt foarte marcată, am fost foarte bune prietene, scriam o carte despre ea. Am vorbit cu ea cu puţin timp înainte de a fi internată în spital, urma să mă duc să o văd. Anul trecut, din cauza carantinei, nu am putut să o văd. Aşteptam amândouă să pot călători din nou fără restricţii", a transmis, pentru News.ro, scriitoarea şi traducătoarea Mariana Sipoş.

Într-un interviu, publicat în revista Caligraf, Mariana Sipoş a vorbit despre omul Aurora Cornu: "L-am cunoscut pe Marin Preda graţie ultimei soţii, Elena Preda, iar apoi am cunoscut-o pe prima soţie, graţie lui Marin Preda. În 1978, aflând că voi face o călătorie în Spania, cu tranzit prin Paris, Marin Preda mi-a dat adresa şi numărul de telefon al Aurorei. La mulţi ani după divorţ, amândoi recăsătoriţi, rămăseseră în relaţii foarte-foarte bune. La Clubul de Proză amintit, Aurora a mărturisit că am fost singura persoană trimisă de Marin Preda la ea, fapt care a însemnat cea mai bună recomandare posibilă (...). Pe Aurora am vizitat-o de fiecare dată când treceam prin Paris, ne-am văzut chiar şi în momentele grele ale existenţei ei, când soţul (Aurel Cornea, n.r), inginer de sunet la televiziunea franceză, era sechestrat în Liban sau la numai câteva luni după moartea lui. Şi după 1989, ori de câte ori venea ea în România, una din primele ei vizite era la noi acasă. Un om excepţional, o femeie pe care nu poţi să nu o îndrăgeşti şi să nu te simţi privilegiat că poţi sta în preajma ei...".

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Ultima iubire a lui Nichita Stănescu - Dora, femeia care i-a răsucit un cuţit în inimă. „S-a oprit o secundă, era transfigurat. A spus atât: A mea“


[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Un poet extrem de talentat, frumos şi curtat de o mulţime de doamne şi domnişoare. Ea, o tânără de o frumuseţe copleşitoare ce îţi rămânea adânc întipărită în suflet. S-au iubit enorm, iar povestea lor de dragoste a fost curmată brusc, odată cu moartea lui. Printre ţigări şi versuri de poezie s-a scris ultimul capitol din viaţa lui Nichita Stănescu, dar şi povestea ultimei mari iubiri a poetului: Dora. Dora Stănescu.

Au trecut în jur de 40 de ani de când s-a scris primul vers din poezia de amor dintre talentatul Nichita Stănescu şi Dora. Florin Iaru, pe atunci un tânăr băiat, o întâlnea pe strada Pitar Moş din Capitală pe Dora, o frumuseţe de fată care avea să devină soţia marelui Nichita şi ultima mare iubire a acestuia. Chiar şi după patru decenii, povestea de dragoste dintre Dora şi Nichita rămâne una dintre cele mai frumoase şi emoţionate.

„Era o fată foarte frumoasă şi inteligentă, era greu să nu o observi. Îmi aduc aminte că atunci când am văzut-o era cu prietena ei, Felicia“, îşi aminteşte Florin Iaru.

Un lift din Piaţa Amzei şi un ciocănit în uşă
Dora era extrem de talentată la bedminton, spre disperarea celor care voiau să participe la partidele organizate în plină stradă sau prin sălile de sport din acea vreme. Nimeni nu putea s-o învingă şi toţi cei din jurul ei ştiu încă de la început să orice meci cu Dora era unul pierdut. Imediat după ce Iaru a cunoscut-o pe încântătoarea Dora, tinerii au început să organizeze adevărate campionate de bedminton. Uşor-uşor, totul s-a transfomat într-o prietenie superbă care avea s-o conducă pe Dora spre apartamentul şi inima lui Nichita Stănescu.

N-a trecut mult timp. Era o zi ca oricare când într-un lift îngust dintr-un bloc aflat în Piaţa Amzei Dora se înghesuia alături de Iaru şi alţi câţiva prieteni. Nici prin minte nu-i trece că în câteva clipe avea să îl întâlnească pe bărbatul care urma să-i devină soţ, reuşind să scrie altături de el o fascinantă poezie de dragoste care să domnească de-a lungul vremii.  

După câteva secunde de urcat cu liftul, Dora stătea în faţa unei uşi de lemn, alături de prietenii ei. Un ciocănit scurt. Uşa se deschide şi în spatele ei apare Nichita Stănescu. Impunător, îi cercetează cu privirea pe cei câţiva oameni care urmează să-i treacă pragul. Trec câteva clipe.  

„Nichita s-a oprit o secundă, era transfigurat. A spus atât: «A mea»“, povestea Traian Coşovei - prezent şi el în grupul din faţa uşii lui Nichita - despre momentul în care poetul o zărise pe superba Dora.  

 Poezii pe toţi pereţii  

Casa lui Nichita nu arată deloc ca un apartament obiţnuit. Pereţii micuţului apartament erau „decoraţii“ cu versuri scrise de cei care îi treceau pragul. În sufragerie se găseau o masă, două corpuri mici de bibliotecă şi şase scaune, în timp ce dormitorul adăpostea un şifonier cu şipci şi un pat, după cum povestea Coşovei.    

  Ajunşi în micuţ cuib al marelui Nichita, tinerii s-au aşezat toţi în jurul mesei din mijlocul sufrageriei şi au început „duelul poemelor“, un soi de joc dirijat de marele Nichita. Poetul îşi deschide larg uşa casei pentru toţi cei care voiau să descopere o parte din opera lui.  

 „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“  

Toţi cei de la masa lui Nichita au luat parte la jocul marelui poet, au citat versuri, au schimbat părere. Cu o mică excepţie: Dora. Văzând că tânără nu recită nicio poezie, Nichita i-a spus:„Hai, citeşte şi tu!“, dar Dora a răspuns încurcată: „Eu nu scriu“. „Atunci de ce ai venit?“, a întrebat-o poetul care nu îşi putea explica prezenta în casa sa a unei persoane care nu scria poezii. După ceva vreme, când toţi se hotărâseră să plece, Nichita a zis că ar prefera să nu fie lăsat singur şi le-a propus să plece pe rând, din 15 în 15 minute, după cum a povestit Dora, pentru Liternet.ro, în urmă cu ani buni.

  Iaru plecase, dar şi-a dat seama că Dora nu mai apare şi a decis să se reîntoarcă în apartamentul lui Nichita din Amzei, spunând că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Iaru pentru că o luase de lângă el pe tânără care îi zguduise atât de mult existenţa. Dora a plecat cu Iaru şi chiar când a trecut de uşa din lemn a apartamentului poetului a auzit atât: „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!“. Pe lângă vorbele tulburătoare pe care tocmai le rostise, Nichita a reuşit să smulgă o promisiune de la frumoasa Dora: că o săl viziteze din nou peste două zile.  

„Dacă n-aş fi fost sigură că a plecat, cred că nu m-aş fi dus“   Nichita trebuia să ajungă la Cluj, iar Dora aflase aceste lucru. Cu toate astea, peste alte două zile, tânăra se afla din nou în faţa uşii din lemn a apartamentului din Amzei. „Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să-mi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire“, îşi amintea Dora în interviul acordat Liternet.ro.

 Copleşită de emoţie se pregătea să plece din faţa uşii, dar s-a deschis şi din spatele ei şi-a făcut apariţia bărbatul fermecător cu părul blond care a invitat-o pe Dora în sufragerie, pentru a doua oară. De data asta erau singuri, iar frumoasa student nu ştia ce să zică şi ce să facă. Pe masa rotundă era o farfurie plină cu fursecuri, iar Nichita fuma şi se plimba prin cameră şi prin balcon. Între două fumuri, poetul îi spunea Dorei să ia un fursec, iar fata stânjenită răspundea cu un simplu „mulţumesc“.

 Tăcerea a devenit deranjantă, iar Nichita a decis să o spargă cu vorbe tulburătoare. Poetul i-a zis Dorei că era la Cluj când şi-a amintit că trebuia să îl viziteze şi s-a urcat în primul tren care venea la Bucureşti.

„Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“, a spus Nichita. Atunci, Dora s-a îndrăgostit de el iremediabil. ''

Şi-au trăit iubirea în apartamentul din Amzei

 Un an a durat să se apropie. Un an în care Dora era nelipsită din viaţa lui Nichita. Şi-au consumat iubirea între pereţii plini de poezii ai apartamentului din Amzei, iar peste alţi doi ani s-au căsătorit.

„Am împlinit 23  de ani şi el 46. În momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact «jumătatea» lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, povestea Dora.

În casa lor era forfotă clipă de clipă. Tineri talentaţi veneau să-l cunoască pe mare Nichita şi să înţeleagă o parte din poet. „Îmi amintesc că ne strângeam la el şi scoteam o sticlă de vodca şi un pachet de ţigări. Citeam poezii în jurul mesei“, spunea Florin Iaru nostalgic. Atunci, Nichita îi dicta Dorei versurile care aveau să prindă formă în poeme cunoscute de o lume întreagă.


S-au iubit enorm şi povestea lor de iubire a fost una cu adevărat impresionantă. Dora a fost ultima mare dragostea a lui Nichita, iar povestea lor de iubire a fost întreruptă brusc de dispariţia poetului. „Au fost la o nuntă la Drobeta Turnu Severin. Lui Nichita i s-a făcut rău şi a ajuns la spital. A murit în braţele Dorei“, povestea, pentru „Adevărul“, Florin Iaru. Cu toate astea, povestea lor de iubire îşi păstrează şi astăzi farmecul, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din istoria literaturii. După moartea poetului, Dora s-a retras la Paris şi a decis s-o ia de la capăt acolo, departe de ochii curioşi ai presei. A preferat să rămână discretă şi să nu vorbească despre superba relaţie pe care a avut-o cu Nichita. Cu siguranţă, povestea de amor cu Dora a fost un ultim capitol din cartea vieţii lui Nichita. Unul frumos, presărat cu versuri şi trăiri intense.

Mircea Eliade si Maitreyi
Frumoasa indiancă, după 42 de ani de la despărţire: „Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire“



[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Pe vremea când era foarte tânăr, Mircea Eliade a întâlnit-o pe Maitreyi, o tânără în vârstă de 16 ani din India, de care s-a îndrăgostit iremediabil. „Adevărul“ vă spune astăzi emoţionanta poveste de iubire dintre cei doi, dar şi cele mai frumoase citate din romanele pe care le-au scris în cinstea poveştii lor de amor.

Povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maitreyi este de departe una dintre cele mai impresionate din istorie, iar primul rând din povestea lor s-a scris în iarna anului 1930. Eliade avea doar 21 de ani, în 1928, atunci când a plecat spre India, unde avea să o întâlnească pe Maitreyi. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Eliade era decis să studieze sanscrita şi yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Chiar după primele întâlniri, între Mircea Eliade şi Dasgupta s-a format o legătură strânsă care avea să-l aducă pe român în casa în care locuia şi Maitreyi. În luna ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o pe fiica cea mare a acestuia: Maitreyi Devi.

Când a întâlnit-o prima dată, Eliade nu a fost deloc atras de Maitreyi, după cum povesteşte chiar el în romanul ce poartă numele femeii. „Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”.

Eliade e alungat din casa în care locuia Maitreyi

Apoi, a început o perioadă în care cei doi îşi petreceau din ce în ce mai mult timp împreună. Mircea Eliade începuse să o înveţe franceză pe tânără Maitreyi, iar ea îl învăţa pe Eliade bengaleză. Uşor-uşor, fără să-şi dea seama, Eliade a început să ţină la Maitreyi, care zi de zi se îndrăgostea mai tare de el.  


„Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, nota Eliade în Memoriile sale. Au trăit împreună clipe impresionante şi pentru că dragostea lor creştea cu fiecare zi, Mircea Eliade a decis s-o ceară în căsătorie pe Maitreyi. Cei doi s-au logodit pe malul unui lac, în cadrul unui ritual pe care Maitreyi îl pusese la punct cu mare grijă, după cum nota Eliade. Familia fetei nu era de acord cu această relaţie, întrucât Eliade şi Maitreyi făceau parte din două lumi total diferite şi imediat ce a aflat de legătura amoroasă a celor doi, tatăl fetei îl alungă pe Eliade din casa lor. În ciuda dragostei care se născuse între cei doi, aceştia s-au despărţit şi s-au reîntâlnit zeci de ani mai târziu, când Maitreyi era deja în vârstă şi avea o familie împlinită.

Cum au apărut romanele celor doi

În 1931, Eliade este nevoit să se întoarcă în România şi în 1933, pe când avea 26 de ani, publică romanul „Maitreyi“. Aici povesteşte cu lux de amănunte povestea de dragoste pe care a trăit-o cu frumoasa indiancă, pornind de la jurnalul zilnic pe care îl ţinea, de la scrisorile pe care le aveam şi de la o fotografie veche.   În anul 1971, Maitreyi Devi se întâlneşte cu sanscritologul român Sergiu. Al. George, cel care îi  povesteşte despre romanul scris de Eliade care îi poartă numele. După 42 de ani de la ruptura dintre ea şi Mircea Eliade, Maitreyi publică un roman răspuns intitulat „Dragostea nu moare“. În primăvara anului 1973, în timp ce redacta deja „Dragostea nu moare”, Maitreyi îl vizitează la Chicago pe Eliade, acolo unde ajunge cu o delegaţie de iezuiţi. Se pare că întâlnirea a fost pusă la cele de un prieten comun.  

Cele mai frumoase citate din cele două romane

„Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?“
„Maitreyi“

„O fericire calmă şi în acelaşi timp şi violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la ea o fericire cerească, la o stare de Har. La început starea se susţinea numai din priviri. Apoi am început sa ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi, ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot“
„Maitreyi“  

„Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut“
„Maitreyi“  

„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit "ardhanariswar". Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul“
„Dragostea nu moare“  

„Atunci am înţeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci şi sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alţii, că, în sfârşit, totul se uită sau se poate uita, căci fericirea şi încrederea adunată în atâtea luni de dragoste, în atâtea nopţi petrecute împreună, pieriseră acum ca prin miracol, şi nu supravieţuiseră în mine decât un întărâtat orgoliu şi o cumplită furie împotriva mea însumi“
„Dragostea nu moare“

 „Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste toate oceanele şi continentele care ne despărţeau“ „Dragostea nu moare“  

„Necazul este că nu poţi şterge nimic din ce s-a petrecut în viaţa ta. Tabloul rămâne aşa cum a fost pictat. În literatură, scriitorul poate să renunţe la porţiuni care nu sunt în armonie cu întregul, dar viaţa păstreaza totul, nimeni nu poate înlătura un singur rând măcar“
„Dragostea nu moare“

Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Ea, fată de cizmar. El, fiu de căminar. Ea, muză. El, poet mare. Veronica Micle și Mihai Eminescu au avut una dintre cele mai  pătimașe și furtunoase relații de iubire.

Veronica avea o influență extraordinară asupra lui Mihai, asupra artei sale lirice. După ce s-a stabilit la Iași, în 1874, Eminescu a început să frecventeze salonul Veronicăi Micle, căsătorită pe atunci cu avocatul Ștefan Micle. Timp de doi ani, cei doi au purtat o corespondență în termeni foarte ceremonioși.

Dintr-o scrisoare adresată de Eminescu Veronicăi, datată 1876, el îi mărturisește că timp de doi ani a iubit-o pătimaș de la distanță.

„Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.(…) d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”, scria Eminescu în 1876.

Situația aceasta se schimbă atunci când Veronica îi dăruiește lui Eminescu o oră de intimitate, într-o perioadă în care Ștefan Micle fusese nevoit să plece din Iași.

Acest moment de cotitură în evoluția relației dintre cei doi este notată de Eminescu.

„Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea”, scria Eminescu.

Urmează o perioadă plină de frământări sufletești, dar din acest moment, poeziile lui Mihai Eminescu se schimbă fundamental. Dacă până în februarie 1876, poeziile sale erau pline de revoltă, din acel moment poeziile sale încep să exprime iubirea: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele.

Într-un sfârșit, Eminescu reușește să se desprindă din mrejele Veronicăi și scrie poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Cumva-cumva, Veronica reușește să-l seducă din nou, să-l înlănțuie. Într-o scrisoare de dragoste, datată august 1876, marele poet îi scrie iubitei sale: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.”

Urmează din nou o perioadă în care momentele de fericire alternează cu momentele de disperare.

În octombrie 1877, cu pasiunea domolită, Eminescu se mută la București. De această dată, Veronica îi scrie o scrisoare în care îi explică de ce a ținut ascunsă relația lor, de ce – în ciuda sentimentelor – ea afișa indiferența față de el.

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”, scria Veronica Micle.

După moartea lui Ștefan Micle, relația lor se reia. Petrec împreună două luni de miere, septembrie și octombrie 1879. Încearcă chiar, din noiembrie, să-și întemeiez un cămin dar… lipsa banilor a avut un rol important în eșecul acestui demers comun. Scrisorile dintre cei doi sunt pline de reproșuri, cu amenințări de despărțire, gelozie etc

Când se considera neglijată, Veronica scria așa:

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Iar Eminescu, când dorea s-o împace, scria așa:

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

În martie 1880, cei doi se despart. Despărțirea durează până în decembrie 1881. În toată această perioadă, Veronica îi scrie lui Mihai destul de des, el răspunzându-i rar, dar elegant. Geloasă, Veronica îi scrie că se va răbuna pentru că, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Titu Maiorescu, a făcut-o de râs.

În decembrie 1881, Micle se duce la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să îi redeștepte iubirea. Însă Veronica îl face gelos pe Eminescu după ce îi mărturisește că a avut o relație cu Ion Luca Caragiale.

La un moment dat, Eminescu i-a scris:

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Din păcate, nici acest episod de amor dintre Veronica și Mihai nu a fost mai fericit, ba mai mult, nu s-a deosebit cu nimic față de perioada anterioară. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Brâncuşi s-a iubit şi s-a despărţit cu scântei de Maria Tănase

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Cel mai titrat sculptor al secolului XX, Constantin Brâncuşi, a “bifat” , de-a lungul vieţii o mulţime de iubiri... unele mai mici, altele cu adevărat pasionale. Una dintre ele a fost dragostea ce l-a legat de Maria Tănase. Prima iubire celebră din viaţa lui Brâncuşi a fost MARGARIT POGANY, notează publicaţia “Ideea, manual de cultură universală”. În 1913 el expune în Statele Unite lucrarea Domnişoara Pogany, sculptură cu care a avut un succes răsunător. Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică în 1909, când aceasta îi devine model. Tânăra s-a iubit nebuneşte cu Brâncuşi, iar după război a emigrat în Australia. Cei doi au corespondat prin scrisori timp de 30 de ani.

PEGGY GUGGENHEIM, moştenitoare a unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un evreu bogat, a dispărut o dată cu scufundarea Titanicului merge să cucerească Parisul, la sfârşitul anilor 30. Intră în atelierul lui Brâncuşi şi cere să cumpere o versiune a „Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4.000 de dolari, Peggy nu vrea să îi dea această sumă, şi decide să îl seducă pentru a obţine o reducere.Astfel, se naşte o relaţie pasională între marele artist şi extravaganta americancă. Într-una din biografiile sale, Peggy îşi aminteşte: “Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş atunci când nu gătea. Avea un complex al persecuţiei şi era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”.

  Brâncuşi şi MARIA TĂNASE au format un cuplu în 1938. Cei doi s-au îndrăgostit la o expoziţie din Paris, iar relaţia a fost de scurtă durată, dar extrem de intensă. “Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei, a mondenităţii… Era fatal ca să se întâlnească la o expoziţie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească si să se despartă cu invective din partea neichii Costache (aşa era alintat sculptorul de apropiaţi), notează Petre Pandrea în volumul “Brâncuşi – amintiri şi exegeze”.

  Brrâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă CELLA DELAVRANCEA , fiica lui Barbu Delavrancea, în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert, şi a ajuns în curtea artistului prin intermediul unui prieten grec, miliardar. Au urmat un flirt elegant şi o poveste de dragoste scurtă.  

MILIŢA PETRAŞCU era o tânără din Chişinău, care îl cunoaşte pe Brâncuşi prin Tristan Tzara. În 1919 fata intră în atelierul artistului şi se îndrăgosteşte năpraznic de el. Maestrul o cucereşte cu şarmul şi laudele lui la adresa talentului tinerei. Din păcate, cei care le cunoşteau intimităţile povestesc că Miliţa era ca o sclavă, mereu la dispoziţia maestrului capricios, care avea în paralel mai multe relaţii.  

Baroneasa RENEE IRANA FRACHON era o mare colecţionară de artă. A intrat în atelierul românului în căutare de opere valoroase. Se îndrăgosteşte fulgerător, şi devine muza sculptorului. Ea este cea care i-a inspirit lucrarea Baroneasa RF.  

Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj, dar s-a stabilit la Paris, unde se stins din viaţă în martie 1957, lăsând moştenire statului român atelierul său şi un număr important de lucrări. Statul român, condus de partidul comunist, a refuzat însă să accepte moştenirea, care a revenit statului francez.

Napoleon şi Josefine

1795-1810, Franţa

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Relaţia lui Napoleon cu Josefine a fost intens dezbătută. Pe de o parte, se susţine că tânărul şi săracul general s-a îndrăgostit nebuneşte de Josefine – o femeie mai în vârstă, mai înţeleaptă şi cu o experienţă mult mai mare în dragoste – şi ea ar fi răspuns la fel sentimentelor lui. Dar alţii afirmă că Josefine, o văduvă cu doi copii, în vârstă de 32 de ani la momentul în care cei doi s-au căsătorit, nu ar fi fost la fel de entuziasmată de această uniune, ci ar fi fost mai degrabă speriată de viitor şi a fost nevoită să accepte cererea în căsătorie.  

În ziua nunţii, Josefine (un nume primit de la Napoleon, căci numele său real era Rose) a primit de la Napoleon faimosul medalion pe care erau încrustate cuvintele „Au destin”. S-a dovedit ca aceste cuvinte să fie prevestitoare.

Napoleon a întârziat câteva ore la ceremonie, spunând că a devenit atât de captivat de campania sa viitoare că a pierdut noţiunea timpului. Apoi, s-a zvonit că atunci când cuplul se afla în camera nupţială, câinele Josefinei (pentru care ea a insistat să doarmă în camera lor) ar fi intervenit şi l-ar fi muşcat pe Napoleon de fluierul piciorului. Două zile mai târziu, el pleca în Italia.

Cât timp era plecat, Napoleon o bombarda pe Josefine cu scrisori de dragoste în care adesea îi cerea să vină la el. Ea îi răspundea rar, şi, în final, a început o aventură cu un locotenent. Când veştile despre relaţia lor au ajuns la urechile lui Napoleon, dinamica relaţiei dintre cei doi soţi s-a schimbat pentru totdeauna. Scrisorile către ea au devenit formale, a început să comită şi el adulter – printre cele mai celebre cuceriri se află Pauline Foures, cunoscută şi drept „Cleopatra lui Napoleon”. „Puterea este amanta mea”, susţinea Napoleon.

Cuplul a rămas sudat numai de speranţa de a da un moştenitor al lui Napoleon, care devenise între timp împărat al Franţei. Dar Josefine nu a rămas niciodată însărcinată, iar în noiembrie 1809 Napoleon a dorit să divorţeze. În ciuda tuturor vicisitudinilor, Napoleon, aflat pe patul de moarte a rostit ultimele cuvinte:„Franţa, armata, conducătorul armatei, Josefine.”

Alexandru Odobescu şi dragostea neîmpărtăşită a profesoarei de geografie

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]


Alexandru Odobescu şi-a pus capăt zilelor din cauza dragostei neîmpărtăşite de profesoara de geografie Hortensia Keminger. În 1891, Alexandru Odobescu era un om însurat care avea o fiică de 28 de ani. A întâlnit-o pe fermecătoarea Hortensia Racoviţă, o femeie mai tânără cu 30 de ani decât el. Seducătoarea Hortensia fusese căsătorită deja de două ori. Alexandru Odobescu face o  pasiune mistuitoare pentru ea, pe care nu se sfieşte să o mărturisească apropiaţilor şi soţiei.  

 ”Sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“, mărturisea Odobescu în scrisorile trimise prietenilor. Amorezat până peste cap, vrea să divorţeze în 1892.

Soţia scriitorului, Saşa, a înţeles pasiunea acestuia şi i-a cerut ea însăşi Hortensiei să se căsătorească cu Odobescu. Tânăra profesoară de geografie nu a acceptat. Deşi iniţial acceptase iubirea acestuia şi se spune că îi şi alimentase pasiunea, într-un final l-a respins. Odobescu nu a suportat refuzul Hortensiei. S-a izolat de familie şi lume şi şi-a planificat sfârşitul. Pe 10 noiembrie 1895 s-a sinucis luând  o doză de morfină.

„Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”,  scria Odobescu în ultima scrisoare trimisă prietenului său Anghel Demetriescu.

Alexandru I. Odobescu (1834-1895) rămâne în literatura noastră ca un scriitor de primă mână pentru cele două „Scene istorice din cronicele româneşti" - „Mihnea Vodă cel Rău" şi „Doamna Chiajna", piese de bază ale nuvelei istorice autohtone - şi pentru „Pseudo-cynegeticos" („Fals tratat de vânătoare" sau - cu cuvintele autorului - „Falş tractat de vânătorie"). Una dintre operele inclasabile ale literaturii române, aceasta din urmă este un soi de eseu (scris din întâmplare, la solicitarea unui prieten-C.C. Cornescu-de a-i compune o prefaţă pentru un manual de specialitate) care dă întreaga măsură a spiritului acestui autor extrem de erudit, dar şi cu un considerabil talent literar.

Dacă viaţa intelectuală a lui Odobescu s-a desfăşurat la nivelul excelenţei, nu acelaşi lucru se poate spune despre viaţa sa particulară, mai ales spre sfârşitul acesteia. Deşi premisele sub care a fost lansată viaţa personală a scriitorului au fost dintre cele mai favorabile, ultimii săi ani de viaţă pot fi socotiţi un veritabil infern, în care atacul inegal şi perfid al „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor" (după propria sa expresie) - Odobescu îndrăgostindu-se într-un mod disperat de o femeie cu 30 de ani mai tânără - şi înaintarea unei boli necruţătoare distrug una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, în casele părinteşti de la Curtea-Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul Teleormanului. Tatăl său, colonelul Ioan Odobescu - unul dintre iniţiatorii şi organizatorii armatei naţionale române înfiinţată la 1830 -, este una dintre figurile principale de „contrarevoluţionar" de la 1848, el fiind cel care a arestat guvernul provizoriu, salvat apoi din „ghearele reacţiunii" de mulţimea înflăcărată de o anume Ana Ipătescu.

Tânărul are privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente. La 14 august 1858, Alexandru Odobescu se căsătoreşte - „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice", notează istoricul literar Constantin Cubleşan-cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana.

Fatala profă de geografie

După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori negri apar în jurul vârstei de 55 de ani, odată cu deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate. Spre 60 de ani, „sindromul Lolita" îşi scoate colţii şi Odobescu este tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere. În 1892 „devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale această stare critică prin care trece", relatează Constantin Cubleşan. „Pasiunea sa se îndreaptă spre Hortensia Keminger («adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele», cum îi va scrie el lui Anghel Demetriescu), care îi va supravieţui, murind în 1953". Scrisoarea către prietenul său datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere.

Profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, tânăra - născută în 1864 - avea deja doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită). „Odobescu îşi îndepărtează soţia la Curtea de Argeş. O imploră apoi să-i redea libertatea. Soţia, Saşa, se arată plină de îngăduinţă", povesteşte istoricul Ion Bulei. În mod uluitor, se pare că Saşa îi cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul său, propunere respinsă de tânără.

În 1893 „are repetate accese de gută, iar boala se agravează". În ianuarie 1895, „aproape complet izolat, se retrage într-o locuinţă din strada Cuza Vodă nr. 5, unde caută să-şi afle liniştea, afundându-se în studii personale". La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu se sinucide", printr-o supradoză de morfină. Scriitorul se alătură astfel marilor sinucigaşi ai literaturii române, alături de Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz, Liviu Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca sau poeta şaptezecistă Gabriela Negreanu.

Un autor polivalent

Aşa precum era specificul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea românesc, Odobescu - scriitor, istoric, arheolog şi om politic - se exprimă ca un autor polivalent, cu preocupări intensive în varii domenii ale cunoaşterii. Odobescu este, de altfel, cel care a descoperit şi a făcut cunoscut valorosul Tezaur de la Pietroasa (prin transportarea sa la Expoziţia universală de la Paris, în 1867, şi prin lucrarea în franceză „Le Trésor de Petrossa"), din păcate, pierdut de România prin mutarea tezaurului la Moscova.

Alina Antipa s-a sinucis imediat după moartea lui Grigore. ”Să mă aștepți! Viu și eu!”

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Savantul și a lui soție au fost căsătoriți 45 de ani. El a plecat în noaptea Sfinților Mucenici, în 44. Cea care-I fusese alături aproape o jumătate de secol de viață, n-a știut a trăi fără. A tras lângă catafalc, a rostit câteva cuvinte, a mers acasă, a luat un flacon de medicamente și a înghețat. Holul Muzeului de Istorie Naturală, pentru care Antipa militase atât de mult, unde fusese director decenii întregi și unde cei doi locuiseră, a primit, așadar, nu unul, ci două sicrie. Transformate, apoi, în două urne cu cenușă. Odihnindu-se tot una lângă cealaltă.

De loc, Grigore Antipa era din Botoșani. Se săltase, copăcel, alături de mulți copilași evrei ori armeni, așa că depinsese, de mic, limbile străine. Ai lui plecaseră într-o lume mai bună când el nu zburase, încă, din cuib, așa că niște tușici l-au luat și l-au crescut într-un mediu modest, dar curat și cinstit. Fratele mai mare, Nicolae, avu grijă de educațiunea sa și, pentru că era parazitolog, i-a obținut o bursă regală. L-a împachetat, l-a făcut colet și l-a trimis în Germania, la Jena, unde dădu nas în nas cu celebrul naturalist Ernst Haeckel, rămas în istorie pentru legea fundamentală a biogenezei, unul dintre primele genii care a avorbit despre ecologie și sufletul despre care se spune că era cel mai strălucit naturalist după Darwin. Grigore n-a rămas aici. A continuat să buchisească prin Franța, prin Italia. Iubea natura, iubea tot ceea ce mișca prin ea. A terminat Facultatea de Științe și Medicină din Iași, secția Științe Naturale, apoi, pe la 1889, a plecat într-o călătorie pe Helgoland.

Doi ani mai târziu, Antipa primește titlul de Doctor cu mențiunea ”Summa Cum Laude”, pe care Haeckel o acordase doar de trei ori în viață. În august 1892 e întors în Regat. Bate la ușa Regelui Carol I, căruia îi înmânează un memoriu, în care vorbește despre introducerea pisciculturii raționale în apele țării. Suveranul avea să le spună apropiaților că e rămas impresionat, sincer, de viziunea omului de știință. Vorbește nu cu unul, ci u trei oameni din posturi cheie! Cu Petre Carp, ministrul Agriculturii și Domeniilor, pentru ca Antipa să ocupe locul de director general al Pescăriilor Statului; cu Take Ionescu, ministrul Cultelor, pentru funcția de director al colecțiilor zoologice din cadrul Muzeului de la Universitate; și cu generalul Ion Lahovary, ministru de Răsboiu, pentru a-i permite lui Grigore îmbarcarea pe navele militare ce plecau pe Marea Neagră.

Și uite-l pe naturalist, în 1893, cum face primul studiu oceanografic românesc, la bordul crucișătorului ”Elisabeta”, unde avea să viețuiască nouă luni! La un sfert de veac de viață e director peste Pescării, dar și șeful Secției de Zoologie a muzeului sus-amintit. Voia mult, dorea enorm. Dar să ne oprim, olecuță, cu a sa carieră, să ne concentrăm pe suflet.

”Omul poate stăpâni natura atâta timp cât ține seama de legile ei”


La 1 iulie 1899 se căsătorește cu Alina (Alexandrina), fiica generalului Zaharia Petrescu, unul dintre primii noștri medici cu ștaif, format la școala ilustrului Carol Davila, și, mai apoi, la Paris. Fusese cel care, la 20 martie 1889, dimpreună cu doctorul Alexandru Șuțu, îl examinaseră pe Mihai Eminescu, scriind că acesta este ”atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. Diferența dintre ei nu e mare, doar șase ani, așa că lumea îi privește admirativ încă de la început, pentru că dau senzația că se iubesc mult. ”A trecut Antipchen (n.a. – alintul savantului) prin toate domeniile, același om drăguț, simplu, foarte prețuit în țară ca și în străinătate, pentru știința lui. Toată lumea îl iubea și o iubea și pe soția sa, o femeie foarte frumoasă, elegantă, mult mai înaltă ca el, care se lăsa răsfățată de Grigore ca un copil. Primitori, veseli, mergeau peste tot împreună. Ea, cochetă, se ocupa mult de toalete, întârzia în fața oglinzii și prin prăvălii. Îl întâlneai pe Antipchen, așteptând în capul scării sau în fața unui magazin. <><< O aștept pe Alina!>>”, scria Zoe Cămărășescu în amintirile sale.

În 1903, cercetătorul începe, din nou, să bată pe la uși. Cere o clădire special construită pentru un Muzeu de Istorie Naturală și Antichități. Ideea exista și funcționa încă de pe la 1834, realizată fiind de Mihalache Ghica, dar nu era la dimenisiunile gândite de Antipa. În plus, muzeul se plimbase peste tot. Obosise. Când la ”Sf. Sava”, la fondarea sa, când la Universitate, din 1867 până la focul din 1884, pe strada Polonă... Așa că la stăruințele sala apare noua clădire, inaugurată pe 24 mai 1908, în prezența familiei regale, pe ”Kiseleff”. Avea 16 săli de expunere, fiind extins cu alte 11 încăperi în 1914. Cei doi iubesc atât de mult locul, încât vor locui chiar acolo.

” Muzeul trebuie să aleagă comorile şi frumuseţile caracteristice ale naturii acestei ţări şi să le pună în evidenţă şi să fie adaptat cerinţelor intelectuale şi caracterului populaţiei încât să se poată obţine prin ele un efect cu adevărat instructiv şi educativ”.



Antipa vine cu dioramele, acele vitrine tridimensionale, o noutate absolută. E primul ecolog de la noi, întâiul hidrobiolog. Se ocupă de cercetările piscicole din Delta Dunării, fondează Institutul Biooceanografic de la Constanța. Ca să înțelegem numai o mică parte a meritului său, trebuie spus că urmând exemplul lui Haeckel, a dublat în 10 ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile!!!

Antipa călătorește mult datorită funcțiilor sale. Când se oprește câteva zile într-un loc, scrie, imediat, Alinei. Epistolele păstrate vorbesc de o iubire fără de seamăn, chiar și după 35-40 de ani de căsnicie.

Pe 10 noiembrie 1940, România e zguduită de cutremur. Orașul Panciu dispare de pe suprafața pământului. Muzeul e grav afectat, Antipa suferă mult.

Anii trec. Al Doilea Război Mondial mușcă din România.

În noaptea de 8 spre 9 martie 1944, după miezul nopții, Antipa simte că i se petrece ceva neobișnuit. Sună femeia din casă, o săsoaică din Transilvania care făcea menajul soților Antipa, și îi spune să cheme medicul. Acesta vine abia peste o oră, vremurile-s tulburi, și poate doar să constate decesul. Avea 77 de ani. Inima, ce-l chinuia de ceva vreme, nu-l mai ascultă pe cel care fusese Directorul Muzeului.

Alina, soața, n-a putut înfrunta viața mai departe fără Grigoraș. În timp ce trupul acestuia era depus pe catafalcul de la intrarea în muzeu, femeia cu care fusese căstorit 45 de ani, a mers acasă, nu înainte de a șopti: ”Să mă aștepți puțin, viu și eu!” A luat un tub de ”Luminal”, ”Fenobarbitalul” din ziua de azi, folosit la insomnii, și l-a înghițit pe tot. A înghețat rapid. ”Au plecat împreună, acolo, de unde nu te mai întorci”, au scris cei care i-au cunoscut. Și, brusc, în holul muzeului au apărut două sicrie. Plecaseră, ambii, de Sfinții Mucenici”...

Mircea Paucă, colaboratorul său fidel din acei ani, avea să explice de ce trupurile lor au fost incinerate. ”Nimeni nu se gândise la un loc de veci și, sincer, în acea vreme, de război, era cam greu să poți obține așa ceva”.

Nimeni n-a acuzat-o, atunci, pe Alina. Urnele celor doi au stat, multă vreme, în stânga scărilor muzeului, cele ce duc la subsol. La fel, una lipită de cealaltă. Și, așa cum spuneau apropiații, ”nu s-au despărțit de opera sa cea mai dragă nici după moarte, Muzeul devenindu-i propriul său Panteon”...

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Quigg Edmond Baxter, fost mare jucător de hochei, a pierit în tragedia de acum 109 ani. Pe vas se afla şi Madame de Villiers, cu care se drăgălea de şase luni şi care a susţinut 50 de ani, fără a fi crezută, că au avut o idilă


24 de ani. Atât aveau când s-au găsit. Şi ea, şi el. Berthe Antonine Mayné se iubise cu Fernand de Villiers, un francez din Legiunea Străină, dar se despărţiseră de ceva vreme.

Devenise cântăreaţă de cabaret, sub numele de Bella Vielly. Răutăcios, un ziar belgian, "Het Laaste Nieuws", scria că domniţa este "cunoscută la Bruxelles în cercurile celor ce iubeau plăcerea, fiind deseori văzută printre cei care adoră vinul bun şi preţuiesc viaţa".

În iarna lui 1911 se găsiseră, chiar în această ipostază. El, un fost faimos jucător de hochei, ea, dizeuză.

Quigg Edmond Baxter era canadian. Născut la Montreal, pui de bancher. Fusese educat la iezuiţi, apoi, pe la 17 ani, era deja membru al Amateur Athletic Association.

Se apucase de slalomat pe gheaţă la Montreal Shamrocks. În patru ani de zile, devenise unul dintre cei mai tari hocheişti. Mânuia crosa cu un stil aparte, însă era iubit de cei de prin partea locului pentru implicarea în acest sport.

La 19 ani mergea din şcoală în şcoală pentru a le vorbi copilaşilor despre puc şi patine, despre faptul că se vor organiza competiţii, despre săli acoperite...

Şi-a pierdut vederea în timpul unui meci
Apoi, în 1907, în timpul unui meci, o crosă l-a lovit în ochi. Măsuri de precauţie nu prea existau pe atunci. Şi-a pierdut vederea. N-a disperat, deşi medicii i-au spus că nu va mai putea juca niciodată. Devenise cunoscut, şi, acum, când era pe punctul de a "exploda", trebuia să pună lacăt.

A devenit antrenor. Aşa cum le promisese celor mici, s-a pus pe organizat turnee. A mers la Paris, le-a spus celor de aici ce şi cum, iar istoria îl reţine drept omul care a adus lângă Sena prima competiţie de gen din istorie.

În 1911, deoarece durerea de la ochiul rănit părea să se extindă, a părăsit Canada alături de mama şi de sora sa, pentru a ajunge la un consult în Europa. Plus o vacanţă. S-a cunoscut cu Bella Vielly.

Şase luni s-au iubit cu foc. I-a propus fetei să se întoarcă, peste Atlantic, cu el. Cântăreaţa a acceptat, dar, pentru că lumea era răutăcioasă, au stabilit ca ea să se cazeze singură, în cabina C-90, pe "Titanic", faimosul pachebot ce nu se putea scufunda.

Baxter a urcat la Cherbourg, cu biletul numărul PC 17558, iar Madame de Villiers a mers la locul dumneaei de la Prima Clasă.

"Etes vous bien maman?"
Pe 15 aprilie 1912, în seara tragediei, Quigg Edmond Baxter se afla în cabina sa, B-58. Mama l-a rugat să meargă să se intereseze de ce "Titanicul" s-a oprit în mijlocul oceanului.

"A fost un accident, Baxter, dar totul este în regulă", i-a spus, sus, pe punte, chiar căpitanul Smith. N-a crezut, mai ales că Bruce Ismay, directorul companiei deţinătoare, "White Star Line", l-a sfătuit să-şi urce rudele în barca de salvare. A prins trei locuri: mama, iubita, sora.

"Quigg nu părea agitat deloc", avea să declare aceasta din urmă pentru "The Montreal Standard". A mers la resturant, a luat o sticlă de coniac, şi le-a dat-o femeilor. "Este frig, veţi avea nevoie de asta!". În timp ce Hélène de Lanaudière Chaput, mama, îl întreba ce va face, s-a prefăcut că n-o aude. "Etes vous bien maman? Au revoir, bon espoir vous-autres!".

Madame de Villiers n-a vrut să suie. A zis că rămâne alături de el. A fost mai mult obligată să plece cu Barca 6, în timp ce Quigg, de pe punte, le saluta.

Cele trei au scăpat.

Corpul fostului jucător de hochei n-a fost, nicodată, găsit. A pierit alături de alte 1.513 suflete.

”Titanic”. Povestea de dragoste ce nu a existat

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Piatra de mormânt a lui Quigg Edmond Baxter

Madame de Villiers nu s-a căsătorit, niciodată. S-a întors în Belgia, s-a stabilit la Berchem-Sainte-Agathe, aproape de Bruxelles. S-a stins la 11 octombrie 1962.

Până atunci, a susţinut mereu că s-a iubit cu un fost mare sportiv, decedat în tragedie. Nimeni n-a crezut-o.

La câteva luni după moarte, un nepot i-a găsit, într-o cutie, câteva scrisori, câteva poze şi câteva obiecte personale ce arătau că spusese adevărul...

Motto: ”Învățarea virtuții nu a fost, niciodată, ușoară”

Seneca (4 î.H. – 65), filosof stoic roman

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, ”Titanic”, faimosul pachebot, se ciocnește de un aisberg uriaș. Pe punte, soții Ida și Isidor Staus, unii dintre cei mai bogați oameni din lume, sunt îndemnați să suie-n bărcile de salvare. Ambii refuză. Preferă să piară dimpreună, așa cum au trăit mai bine de patru decenii. Corpul soțului este aflat. Al soției, niciodată! Rudele înmormântează o urnă cu apă luată de la locul tragediei. O dramă nu poate fi frumoasă, nu-i așa? Povestea celor mai pure suflete contrazice...



Ida și Isidor Straus erau născuți în aceeași zi, 6 februarie, la distanță de câțiva ani unul de celălalt

Doamna se născuse prin primele zile ale lui februarie 1849, în Germania, la Worms. I-au spus Rosalie Ida și era cel de-al cincilea copil, dintr-un total de șapte, al unei familii de negustori, Nathan și Wilhelmine ”Mindel”. Micuță fiind, familia a decis să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Domnul văzuse lumina zilei fix în aceeași zi, 6 Făurar, dar cu patru ani ceva mai devreme, într-o familie de evrei, în Ottenberg, pe atunci în Regatul Bavariei. Tatăl, Lazarus, plecase peste Atlantic, după eșecul Revoluțiilor de la 1848. Doi ani mai târziu, tânărul, Isidor Straus, îl urmase. Era gata să meargă la faimoasa Academie Militară de la West Point, dar Războiul Civil îi încurcase planurile. După terminarea nenorocirii, se mutase-n New York City. Tatăl reușise să-l convingă pe Rowland Hussey Macy, fondatorul faimoaselor magazine ”Macy’s”, să-i lase familia să deschidă, la subsol, un mic departament cu obiecte de olărit, faianță, chestii-socoteli dintr-acestea.

Isidor se băgase cu simbrie acolo. Curând, ”L. Straus & Sons” devenise distribuitorul oficial de la ”Macy’s” pentru sticlărie și porțelanuri de China.

Doamna și Domnul s-au găsit în 1870. Un an mai târziu, Rosalie Ida Blun a devenit Ida Straus. 1888 îl găsește pe Isidor, partener la ”Macy’s”, alături de-al seu frate, Nathan, pentru ca 1896 să-i prindă patroni-full. Cinează alături de nume grele precum William Rockefeller ori Cornelius Vanderbilt...

Domnul s-a băgat și-n politică. Congresman american, democrat, președinte al ”Alianței Pentru Educație”, un tip cult, ce făcea zeci de opere de caritate și susținea enorm cultura. Cei doi aveau să fie părinții a șapte copii, dintre care o fetiță, Clarence Elias, deceda la doar doi anișori. Dacă s-au iubit mult? Ce vorbă e asta? De fiecare dată când treburile - fie politica, fie afacerile - îl trimiteau pe drumurile americane, Ida îi scria. Zilnic!

Pentru că metropola se dezvoltă, e mult fum, multă agitațiune iar Ida vrea să-și crească urmașii în liniște, se mută la țară, în locul numit ”Bloomingdale”. Aici cumpără, pe la 1886, o casă superbă, ridicată în stil italian. Au o pepinieră de meri, cresc găini și vaci, au grijă de un teren de baseball și de un mic grajd pentru cai.







Fotografie ”trasă” cu câteva zile înaintea tragediei, la începutul lunii aprilie 1912, la Londra

Iarna ce-a despărțit 1911 de 1912 i-a găsit prin Europa. S-au tras în Franța, pe coasta Mediteranei, undeva între Monaco și Menton, la Cape Martin. Domnul suferă de ceva vreme de probleme respiratorii, aerul rece din N.Y. nu-i priește, vrea la căldură. Nathan e mereu cu ei. Călătoresc împreună. Straus-ii spre Franța, fratele, spre Palestina. ”Macy’s”, uriașul magazin de pe 34th Street, e lăsat, pentru câteva luni, în grija fiilor. De care le e dor. Decid că vacanța s-a încheiat.

Doamna și Domnul Straus vor merge din Franța în Anglia, de aici vor lua un pachebot spre casă. Pe 4 aprilie sunt la Londra, cazați la Hotelul ”Claridges”. Trimit epistolă acasă, către copii, dar și către nepoți. ”Cred că mâine va fi o masă mare, cu ouă, undeva pe strada 105. Poate voi nu știți, dar e a treia zi de Paște (n.r. – cel evreiesc) și trebuie să mâncăm pască. Cei de aici, de la hotel, nu servesc așa ceva, de aceea sper ca petrecerea să nu ne dezamăgească”.

Dar o grevă a minerilor englezi face ca multe nave să nu poată pleca, din lipsă de...combustibil. Atunci apare varianta...”Titanic”, programat să iasă în primul său voiaj, către New York. Vasul e nou-nouț, ”țiplă”, e de nescufundat, luxos, fix ceea ce le trebuie. Contra a 222 de lire sterline, cumpără bilete pentru trei cabine, C 55-57. Doamna are cu ea o menajeră, abia angajată, pe domnișoara Ellen Bird, John Farthing este aghiotantul lui Isidor.

Se pleacă din Southampton, fără nici un fel de incident. Domnul are 67 de ani în primăvara lui 1912, doamna, 63. Se iubesc de mai bine de patru decenii. ”Titanic” valsează spre Statele Unite. Imediat după ce nava părăsește docurile, Isidor trimite două vorbe acasă, grație sistemului ”Marconi”, ultima descoperire în domeniu. ”Voiaj ok, vas ok, ne simțim foarte bine. Papa”. E 10 aprilie 1912. Deși pare incredibil, fix în aceeași zi, cel mai în vârstă dintre fiii lor, Jesse, dimpreună cu soția, Irma, și cu una dintre copile, pleacă din N.Y. cu destinația Europa, tot pentru o vacanță. Pentru că prin venele lor curge și sânge german, obișnuiesc să traverseze Atlanticul doar la bordul unor astfel de nave. Așa e și acum, când se află pe ”Amerika”. Pe 17 aprilie, când pachebotul încă e pe mări, iar ea nu a aflat despre tragedia ”Titanicului”, Irma Straus le scrie copiilor rămași acasă: ”Acum două zile, căpitanul a bătut la ușa cabinei noastre la șapte dimineața. Ne-a spus să mergem, degrab’, pe punte, ca să vedem două ice-berg-uri uriașe. Am avut vreme doar să tragem ceva pe noi și, acolo, pe punte, am văzut cele două imensități”.

În Atlanticul de Nord plutesc ghețari. Ironie, ”Amerika” este prima navă ce avertizează despre prezenta icebregurilor prin zonă. Dar cele șase apeluri sunt ignorate...




Povestea e știută. Pe 14 aprilie 1912, seara, târziu, nava-amiral a celor de la ”White Star Line” nu poate evita coliziunea. La început, pe punte se vorbește despre un accident minor. Apoi, când apa începe să inunde compartimentele, se dă alarma. E agitațiune mare.

Doamna și Domnul Straus suie-n vacarm. Bărcile de salvare sunt lansate la apă. Ida e prevăzută la cea cu numărul 8. Mai mult împinsă de slujnică, ajunge în dreptul ei. Plângând, domnișoara Bird îi petrece peste creștet vesta. Stăpâna e gata de a pune piciorul în ambarcațiunea cea mică când aude glasul singurului om pe care l-a iubit. ”Niciodată, dar niciodată n-o să mă bag în fața altui bărbat, ai înțeles?” Colonelul Archibald Gracie al IV-lea, tip influent chiar și acolo, în mijlocul oceanului, îi făcuse rost de un loc pe o barcă se salvare. Doamna sare îndărăt. Mărturiile sunt multe și ele coincid. Acolo, în acea mișcare browniană, urlă spre a fi auzită: ”Am trăit împreună atâta vreme! Cum să mor fără tine? Plecăm dimpreună!” Tot acolo, în văzul lumii, în fața sufletelor care caută scăparea, dă jos vesta de salvare. ”Nu cred că o să mai am trebuință de ea!” Dă jos și blana cea groasă, tapetată cu vidră rusească. Le așterne, pe ambele, pe umerii domnișoarei Bird. Drege glasul: ”Atâta vreme cât pe vas mai sunt femei și copilași, n-am unde să plec! Du-te tu! Mi-am trăit viața. Tu o ai in față!” Menajera plânge, nu vrea să audă. ”Du-te acum!”, țipă femeia, așa cum n-o făcuse niciodată. Sus, în Olimp, Zeus, și Hera, și Afrodita, și Atena, și Hermes cel spințar se opresc din băut ambozie și nectar. Nu-și amintesc să fi dăruit, vreodată, asemenea puritate unor muritori...

La 02.20, pe 15 aprilie 1912, când ”Titanicul” e înghițit complet de ape, Doamna și Domnul sunt acolo, pe punte. Sobri, nu bravează, nu fac circ. Doar se țin de mână. Strâns. Strâns de tot, așa, ca pentru ultima oară. Isidor ar fi putut cumpăra, oricând, două locuri într-o barcă. La banii săi, ar fi mituit și ghețarii...Și apele cele reci. Chiar și tot Universul. Auzise, cândva, o vorbă. Nu mai știa exact cine o spusese, pare că Michel de Montaigne: ”Dintre toate beneficiile pe care ni le aduce virtutea, cel mai mare e disprețul față de moarte”. Supraviețuitorii din barca cu numărul 8 aveau să se jure, cu toții, că ultimele cuvinte ale Idei au fost: ”Am viețuit dimpreună atâția ani! Acolo unde mergi tu, merg și eu!”




Pe 15 aprilie 1915, la trei ani de la tragedie, un monument este inaugurat în Straus Park, în memoria soților care se iubiseră atât de tare



Fix în același timp, John Badenoch, șeful Departamentului ”Băcănie” de la ”Macy’s” e la bordul navei ”Carpathia”, ce navighează oarecum prin zonă. Revine din Europa, după o călătorie de afaceri. E 1:30 în miez de noapte când niște zgomote ciudate, auzite de pe punte, îl alungă pe Moș Ene din a sa cabină. I se spune că ”Titanicul” a avut probleme și că se forțează motoarele pentru a se ajunge cât mai repede la locul tragediei.

”Carpathia” e acolo la 3:15. John Badenoch știe că soții Straus se găseau pe ”Titanic”, caută să-i vadă printre supraviețuitorii de pe bărcile de salvare. Nimic! La a doua ambarcațiune, cineva îi spune că i-a zărit pe puntea pachebotului. ”Cum erau?”, urlă John. ”Se țineau de mână!”, vine răspunsul în puterea nopții. La 7:30, timp în care Badenoch nu s-a clintit de la provă, un ofițer ”White Star Line” îi spune că dacă nu s-au aflat în bărcile de salvare, sunt puține șanse de a fi găsiți în viață. Nu acceptă așa ceva. Fix două ore și jumătate răscolește nava, intră în fiecare vestiar, în fiecare cabină, scotocește orice ungher. În van...

Corpul Domnului este găsit de ”Mackay-Bennett”, nava trimisă să recupereze cadavrele, undeva pe 26 aprilie, la peste 10 zile de la tragedie. ”Numărul 96. Bărbat. Estimare ani – 65. Dinte de aur în partea din față. Grizonat, mustață. Raglan cu revere de blană. Pantaloni de culoare gri. Vestă. Cămașă dungată, cu linii fine. Ghete maro. Ciorapi negri, de mătase. Portmoneu. Ceas de aur. Lanț de platină, cu perle. Stilou cu peniță de aur. Sticluță de băutură argintată. Sticluță de parfum. 40 de lire sterline în bancnote. Alte patru în monezi de argint. Clasa întâi. Nume – Isador (greșeală de scriere, în realitate, Isidor) Straus”. Corpul îi este dus la Halifax, Nova Scoția. Apoi este trimis către New York. Înmormântat în Mausoleul Straus-Kohns din Bert-el Cemetery din Brooklyn. 6.000 de oameni au venit să-și ia rămas bun.

Corpul Doamnei nu a fost găsit niciodată. În 1928, copiii au mers fix la locul dezastrului, au umplut o urnă cu apă, apoi au depus-o în Mausoleul Familiei Straus din Cimitirul Woodlawn din Bronx. Ida și Isidor erau, din nou, alături, așa cum fuseseră toată viața.


În Straus Park, acolo unde Augustus Lukeman și Audrey Munson modelaseră un monument cu o fântână, pe corpul cenotafului odihnește un vers din faimoasa ”Cântare a Cântărilor”: ”MAREA NU POATE STINGE DRAGOSTEA, NICI RÂURILE S-O POTOLEASCĂ”.