Frederick Austerlitz, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 10 mai 1899, în Omaha, Nebraska, SUA, părinţii săi fiind Fritz Austerlitz şi Ann Astaire.
La vârsta de 6 ani s-a mutat, alături de familia sa, la New York, unde Fred și sora lui Adele au început să studieze la Alviene Master School of the Theatre and Academy of Cultural Arts.
Deşi la acea vreme era în vigoare o lege care interzice munca în rândul copiilor, cei doi frați au debutat într-un spectacol apreciat, în New Jersey, au adoptat numele de scenă „Astaire”, asatfel începând o carieră în care au fost alături timp de nu mai puţin de 27 de ani. După debut, a urmat un turneu în mai multe state din SUA, care le-a adus o apreciabilă notorietate.
În anul 1917, cei doi fraţi au început să joace în musicaluri, cele mai multe având un mare succes, iar dintre acestea pot fi menţionate comediile „Lady, Be Good!” – în 1924 – și „Funny Face” – în 1927 – ambele semnate de George și Ira Gershwin.
În anul 1932 sora lui se mărită, iar un an mai târziu şi Fred se căsătoreşte, cu Phyllis Livingston Potter, care provenea din aristocraţia din Boston, cei doi având doi copii – Fred Jr. și Ava.
Din acest moment, Fred Astaire îşi orientează cariera către film, debutul său la Hollywood înregistrându-se în anul 1933, în ”Dancing Lady”, în care a jucat şi a dansat alături de Joan Crawford, o producţie a studiourilor MGM.
În anul 1934, Fred Astaire apare în ”Flying Down to Rio”, parteneră fiindu-i dansatoarea Ginger Rogers, alături de care a realizat celebrul dans „The Carioca”.
Au urmat alte filme în care cei doi au fost parteneri, ”The Gay Divorcee” – în 1934, ”Night and Day” și ”The Continental”, film premiat cu Oscar.
Fred Astaire a adus două noutăţi în producţiile în care a jucat: a filmat întregul dans într-o singură repriză, cu dansatorii mereu în prim plan şi a introdus dansul ca pe o parte din film, replicile fiind date pe muzică, în ritm de dans.
Deşi Fred Astaire și Ginger Rogers erau foarte buni prieteni, fiecare îşi dorea să fie apreciat şi individual, astfel că în 1937, Astaire joacă în ”Damsel in Distress”, un eşec răsunător, căruia i-a urmat refacerea cuplului cu Ginger Rogers pentru producţiile ”Carefree” – în 1938 – şi „The Story of Vernon and Irene Castle” – în 1939.
După o altă perioadă în care Astaire joacă singur şi înregistrează alte eşecuri, Fred Astaire a fost distribuit în „Broadway Melody of 1940” – în 1940 – , alături de Eleanor Powell, „Second Chorus” – în 1941 – alături de Paulette Goddard, apoi a întâlnit-o pe Rita Hayworth, partenera sa favorită, alături de care apare în „You’ll Never Get Rich” – în 1942 – și „You Were Never Lovelier” – în 1946.
În această perioadă, Fred Astaire a mai apărut în „Holiday Inn” – în 1942 – alături de Virginia Dale și Bing Crosby, în „The Sky’s the Limit” – în 1943 – alături de Joan Leslie, „Yolanda and the Thief” – în 1945 – , în „Ziegfeld Follies” – 1946) – în ambele parteneră fiindu-i Lucille Bremer și în „Blue Skies” – în 1946 – alături de Joan Caulfield și Bing Crosby.
Acestea nu au reprezentat succese, Fred Astaire a început să se îndoiască de abilităţile sale cinematografice, astfel că intenţionează să se retragă, se dedică curselor de cai și inaugurează, în anul 1947, Fred Astaire Dance Studio.
Deşi a avut atât de multe partenere, cele mai mari succese le-a înregistrat alături de Ginger Rogers, alături de care a jucat, din nou, în „The Barkeleys of Broadway” – în 1949 – , producţie care a arătat cât de important a fost parteneriatul lor, pe scenă.
Picture taken in 1934 of US actress, dancer and singer Ginger Rogers, dancing with her partner of Fred Astaire, during the shooting of the film „The Gay Divorcee”. (Photo by AFP) În anul 1954, Fred Astaire a oprit filmările la ”Daddy Long Legs”, din cauza morții soției sale, dar compozitorul coloanei muzicale a filmului și alți colegi de platou l-au convins că munca, lucrul în studio, sunt cel mai bun remediu pentru a uita de tristețe, astfel că, un an mai târziu, producţia era prezentată publicului.
Astaire lasă dansul pe plan secund, dedicându-se carierei de actor. Joacă în ”Funny Face” – 1957,”Silk Stockings” – 1957, „On the Beach” – 1959 –, în ”Finian’s Rainbow” – în 1968 – în regia lui Francis Ford Coppola, ultimul său mare musical, în care a jucat alături de Petula Clark, și în „The Towering Inferno” – 1974, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar.
În anul 1975, Fred Astaire a lansat trei albume, ”Attitude Dancing”, ”They Can’t Take These Away From Me” și ”A Couple of Song and Dance Men” la Londra, apoi a jucat în filmele ”The Amazing Dobermans” – 1976, ”The Purple Taxi” – 1977 și în două filme de televiziune ”A Family Upside Down” – în 1978 – şi ca guest star în serialul ”Battlestar Galactica” – în 1979.
(Photo by AFP) În anul 1980, la 24 iunie, s-a recăsătorit cu Robyn Smith iar împreună cu Bing Crosby, George Murphy, Ginger Rogers și alți artiști a fondat Hollywood Republican Committee.
Fred Astaire a fost recompensat cu nenumărate premii şi distincţii: un Premiu Oscar Pentru Întreaga carieră – în 1949, Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor – film muzical sau comedie – în 1950 – , două Premii Emmy – în 1959 şi 1961 – , Premiul Cecil B. DeMille – în 1960, un „Glob de Aur” pentru Cel mai bun actor în rol secundar – în 1974 – pentru „The Towering Inferno”, Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar – în 1976, tot pentru „The Towering Inferno”, Premiul AFI pentru întreaga carieră – 1981 – , Capezio Dance Award – în 1987 – , Premiul Grammy pentru întreaga carieră – postum, în 1989. De asemenea, Fred Astaire a fost inclus în Grammy Hall of Fame, postum, în anii 1997, 1998, 1999, 2003, 2004 şi 2007 şi în Hall of Fame of the International Best Dressed List, American Theatre Hall of Fame și National Museum of Dance’s Mr & Mrs Cornelius Vanderbilt Whitney Hall of Fame.
Fred Astaire a plecat la Domnul la 22 iunie 1987, la vârsta de 88 de ani, ca urmare a unei pneumonii. A fost înmormântat la Oakwood Memorial Park Cemetery din Chatsworth, Los Angeles.
Fred Astaire a fost recompensat cu o stea pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood pentru filmele sale de succes.
Donovan Phillips Leitch, cunoscut ca Donovan (n. 10 mai, 1946, Maryhill, Scoția), este un folkist britanic, originar din Scoţia Scoția, care a intrat în atenția publicului în 1965 cu o serie de apariții la programul de TV "Ready Steady Go!".
A fost prieten cu mulți muzicieni cunoscuți, precum The Beatles (învățându-i pe John Lennon și pe Paul McCartney să ciupească corzile de chitară), Joan Baez, Bruce Springsteen, și alții.
A fost unul dintre membrii marcanți ai așa-numitei "Invazii britanice".
Multe dintre melodiile sale de succes au fost înregistrate avându-l ca producător pe Mickie Most, care îi fusese recomandat de Allen Klein, managerul formației The Rolling Stones (și mai târziu al Beatleșilor). La unele înregistrări ale sale, Donovan a avut parte de colaborări cu muzicieni de studio cunoscuți, cum au fost, de exemplu, Jimmy Page sau John Paul Jones (viitori membri ai grupului Led Zeppelin).
Paul David Hewson, poreclit Bono Vox, nume de scenă Bono, este un cântăreț, filantrop, om de afaceri și compozitor irlandez.
Născut: 5/10/1960
Locul nașterii: Dublin, Irlanda
În calitate de cântăreț al grupului de rock irlandez U2, Bono a fost întotdeauna cel mai vocal și carismatic membru al grupului. El a compensat ceea ce îi lipsește în priceperea vocală cu o prezență fascinantă și în continuă evoluție.
Versurile lui Bono contestă convențiile tipice rock-n-roll. Melodiile sale acoperă probleme de politică, religie și sociale și au tendința de a evita poveștile despre iubire și pierdere. În ciuda unui program dur de înregistrare și turneu, Bono și-a dedicat o mare parte din viața sa eforturilor umanitare.
El este dedicat anulării datoriei națiunilor sărace din lumea a treia, ștergerea sărăciei, în special în Africa și extinderea accesului la medicamentele antiretrovirale care ajută la controlul HIV. În 2005, Bono, Bill și Melinda Gates au fost numite Persoanele anului din revista TIME.
Eric Victor Burdon (n. 11 mai 1941, Walker, Anglia, Regatul Unit) este un cantautor englez cunoscut ca membru și vocalist al trupei rock The Animals și al trupei funk War și pentru performanța sa agresivă pe scenă.
Burdon a fost clasat pe locul 57 în lista revistei muzicale Rolling Stone printre cei The 100 Greatest Singers of All Time.
Eric Burdon are una dintre cele mai puternice și distinctive voci din rock and roll. Membră a Rock and Roll Hall of Fame din 1994 și apreciat de revista Rolling Stone drept una dintre cele mai mari 100 de voci din toate timpurile, muzica lui Burdon și-a creat un nou teritoriu, în timp ce a ajuns în fruntea topurilor de peste 5 decenii.
Foarte prolific, Burdon a lansat aproape 50 de discuri în acei 50 de ani, ca lider al The Animals și WAR și pur și simplu ca Eric Burdon. Prin sunetele și genurile în schimbare, ceea ce rămâne constant este curajul său ca artist de a explora sunete noi, conducând către un nou teritoriu cu vocea sa fără egal și unică. Eric Burdon a împărțit scena cu legende precum Chuck Berry, Jimi Hendrix, Jimmy Witherspoon și Otis Redding și a fost citat recent de muzicieni de ultimă oră precum Patti Smith și Iggy Pop în topul lor personal.
Eric și-a început călătoria muzicală de tânăr, crescând în Newcastle, Anglia. Ascultând idolii săi, Ray Charles și Bo Diddley, Eric s-a cufundat în blues și jazz american. În calitate de lider și forță motrice a trupei British Invasion The Animals, Burdon a contribuit la modelarea ADN-ului rock and roll-ului, iar vocea impunătoare, dar plină de suflet, a lui Eric este forța motrice a celebrului favorit „House of the Rising Sun”.
A urmat un șir lung de hituri, inclusiv „Don’t Let Me Be Misunderstood” și imnul din era Vietnam, „We Gotta Get Out of This Place”. Pionier al sunetului psihedelic din San Francisco, clasicele lui Burdon includ „San Franciscan Nights” și „Monterey”.
Burdon a continuat de-a lungul anilor să cânte cu Animals, în timp ce a fondat și a condus grupul funk War, una dintre primele trupe multirasiale, și a ajuns din nou în topul topurilor cu hitul său revoluționar, „Spill the Wine”.
În următoarele decenii, Burdon a devenit pictor și autor desăvârșit și continuă să înregistreze și să facă turnee ca artist solo
Ovidu Mihailescu, (n. 11 mai 1962, Câmpina) este un inginer, poet cântăreț și compozitor de muzică folk.
Născut la Câmpina județul Prahova, fiul Elenei Mihăilescu și al lui Ioan Mihăilescu.Tatăl percuționist la formația Ritmul.
Este inginer de transporturi, absolvent al Facultății de Transporturi promoția 1987.
Se îndrăgostește de muzica folk ascultând Mircea Baniciu și Valeriu Sterian. Cântă la chitară de la vârsta de 17 ani. Din 1984 se alătură echipei de folkiști a Cenaclului Vouă (nume ca Eugen Baboi, Raul Cârstea, Dan Caramihai, Puiu Crețu, Teddy Tudoroiu) alături de care participă la peste 300 de spectacole în țară.
În 2004 lansează volumul de poezii Aici sunt anii Dumneavoastră... .
Primul album Cowboy-ul Nelu este lansat în 2007. În perioada 2007-2008 apare în concerte alături de Daniel Iancu si (Daniel Fat) cu care și colaborează la câteva melodii de pe albumul Cowboy-ul Nelu . Următorul album, Cipilica, este lansat la Silver Church în București în 2009.
Urmează O lume de vis, album de traduceri care cuprinde 12 cover-uri internaționale, traduse și interpretate de Ovidiu Mihăilescu în 2013.
În 2014 apare cu Academia Cațavencu în seria Academia de Folk ,albumul Parlamescu care selectează câteva din melodiile politice ale folkistului. A fost membru al grupului Zona de Mijloc (alături de Eugen Avram, Puiu Crețu, Teddy Tudoroiu, Dan Caramihai) grup care activa la Casa Eliad îm perioada 2009-2010 și al Gaskademiei de Folk (alături de Alina Manole, Daniel Făt, Jul Baldovin, Dan Caramihai, Fox Studies, Walter Ghicolescu, Nicu Zotta) în perioada 2010-2011.
In perioada 2012-2015 pune bazele proiectului folk-rock Ovidiu Mihailescu si Trupa Joi alaturi de Alex Cismaru,Radu Valean si Ciprian Diaconu. Activeaza si ca organizator de seri de folk la cluburile Watt, Crossroads, Mojo, Spice. In 2017 lanseaza alaturi de Alex Cismaru si Alex Nichita albumul Toamna Brun. Se adaugă alte peste 300 de spectacole în diverse locații din țară, alături de Compania Teatrală Vouă(Grupul Vouă) la Festivalurile mari de umor și la diverse evenimente regionale, dar și în proiecte de promovare a umorului în rândul tinerilor din licee și facultăți.
În 2019 se lansează albumul Ars de zăpezi la Casa Studenților Grigore Preoteasa alături de Tituș Constantin, Liviu Ciulei, Clara Mărgineanu. În 2020 lansează la Ilva Mică alături de Dana Florian și Daniel Iancu albumul pentru copii Zmeul Furăcios. În luna aprilie a anului 2022 la Muzeul Literaturii Române lansează împreună cu Loreta Popa, Alex Turcu, Adrian Fetecău, Andrei Necula, Jean Lemne, Florin Nan, Vanda Florea volumul de poezii-parodii Inorogul Imperect.
Deține un consistent canal de You Tube și o pagină facebook cu activitatea la zi!
Carieră Profesională
Inginer la Stația Satu Mare 87-88.
În 1989 lucrează ca inginer la Gara Apahida. Activează pînă în 1995 la Regionala CFR Cluj ca sef birou vagoane străine.
Între 1995-1997 ocupă postul de Dispecer Central la Ministerul Transporturilor din București.
1997-2007 inginer de logistică la Firma Transfer din holdingul de transport TTS din București.
Robert “Bob” Nesta Marley (n. 6 februarie 1945; d. 11 mai 1981) a fost un cântăreț, compozitor, chitarist și activist jamaican. El este cel mai cunoscut interpret de muzică reggae, și este privit ca un profet al mișcării Rastafari. Printre cele mai cunoscute cântece reggae ale lui Marley sunt ‘”I Shot the Sheriff“, “No Woman, No Cry“, “Three Little Birds“, “Exodus“, “Could You Be Loved“, “Jamming‘”, “Redemption Song“, și “One Love“. Legend, compilația de cântece ale lui Bob Marley lansată post-mortem, este cel mai bine vândut album reggae al tuturor timpurilor, cu mai mult de 25 de milioane de exemplare.
Bob Marley s-a născut în micul sat Nine Mile în Saint Ann Parish din Jamaica sub numele de Nesta Robert Marley. Mama sa era de culoare, iar tatăl alb. În 1962, Marley înregistrează primele două single-uri “Judge Not” și “One Cup of Coffee”, cu producătorul Leslie Kong. Aceste cântece, lansate de casa de discuri Beverley’s sub pseudonimul Bobby Martell, au atras puțină atenție. Cântecele au fost relansate postum în „Songs of Freedom”.
Bob Marley a murit de melanom, cancer al pielii. Totul a pornit de la o rană avută la unul din degetele de la picior. Constatând că rana nu se închide și că nu este o speranță de a se vindeca, Bob Marley a fost nevoit să se deplaseze la un consult medical, unde diagnosticul a fost cancer de piele; ca boala să nu evolueze, era necesară amputarea degetului de la picior. Datorită convingerilor religioase, Bob Marley a refuzat operația, continuându-și turneul. Simțindu-se tot mai rău, el a acceptat în vara anului 1977 să fie operat. La acea vreme, operația a fost considerată un succes.
În septembrie 1980, Marley era foarte slăbit și aproape că a leșinat pe scena din New York în timp ce susținea un concert. A doua zi de la incident, Marley s-a prăbușit în timp ce făcea jogging în Central Park și a fost dus la spital. Acolo a fost diagnosticat cu tumoră la creier, probabil urmare a cancerului de piele. Medicii au considerat că nu mai avea de trăit mai mult de o lună. În ciuda faptului că se simțea rău, artistul a mai susținut un spectacol în Pittsburgh, după care a fost dus la Miami unde medicii au descoperit că melanomul nu a afectat doar pielea, ci și creierul, plămânii și stomacul. Opt luni mai târziu Marley s-a stins din viață.
A fost botezat de către Arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe Etiopiene, Abuna Yesehaq, in Kingston, Jamaica la data de 4 noiembrie 1980
Bob Marley a avut 12 copii: trei cu soția sa, Rita, doi adoptați din foste relații ale Ritei ṣi restul de 7 cu alte femei.
Robert Nesta Marley, nascut in Nine Miles (Rhoden Hall, Saint Ann) o mica localitate in nordul insulei Jamaica, din Marea Caraibe, era fiul lui Cedella Booker, jamaicana de 18 ani si a lui Norval Marley, capitan britanic de 50 de ani. Norval s-a dezis de fiul sau, de teama unei retrogradari. La sfarsitul anilor 50, Bob s-a mutat cu mama sa la Kingston, capitala unde locuitorii din zonele rurale veneau in speranta imbunatatirii vietii lor. Din nefericire, pentru majoritatea, destinul in capitala insemna periferii sarace . Bob a crescut in aceasta ambianta, unde impreuna cu un prieten pe nume Neville O’Riley Livingston (Bunny) au inceput sa compuna si sa cante melodii. Amandoi erau influentati de muzica pe care o ascultau la radio, muzica transmisa de posturile din SUA (Ray Charles, Curtis Mayfield, Brook Benton sau Fats Domino, si deasemeni grupul The Drifters- foarte popular in Jamaica). In paralel, Bob a gasit de lucru la o turnatorie, unde a suferit un accident de munca – arsura la un ochi. Atat Bob cat si Bunny au primit ajutor in muzica de la Joe Higgs, un cantaret care-si castigase deja o faima in Jamaica dar ca sa-si asigure existenta, dadea si ore de muzica incepatorilor. Intr-una dintre aceste ore, Bob si Bunny au cunoscut un alt tanar muzician, Winston Hubert McIntosh (Peter Tosh). In 1962 Bob Marley a participat la o auditie pentru producatoulr muzical Leslie Kong. Acesta, impresionat, i-a invitat in studio sa inregistreze cateva melodii. Anul urmator Bob si-a dat seama ca cea mai buna cale pentru a-si indeplini visul era sa–si faca o formatie. Le-a impartasit ideea lui Bunny si Peter si toti trei au format “Wailing Wailers”. Noua formatie a castigat simpatia percutionistului rastafari Alvin Patterson, care i-a prezentat producatorului Clement Dodd. La mijlocul anului 1963 Dodd a vazut formatia Wailing Wailers si s-a hotarat sa promoveze grupul. Au lansat primul lor single, “Summer Down”, la casa de discuri Coxsone la sfarsitul lui 1963. Formatia originala era compusa din Bob, Bunny, Peter, Junior Braithwaite si doi coristi, Beverly Kelso si Cherry Smith.
Intre timp, mama lui Bob, Cedella, se casatorise din nou si se mutase in Delaware, in SUA, dupa un efort financiar deosebit. Ea dorea sa-i dea lui Bob o viata noua in aceasta tara. Inainte de calatorie, el a cunoscut-o pe Rita Anderson si in 10 februarie 1966 cei doi s-au casatorit. Bob Marley a stat aproape opt luni cu mama sa in Wilmington, Delaware. Aici a reusit sa gaseasca de munca in schimbul de noapte la un service pentru Chrysler. Bob ajunge in Kingston in octombrie 1966, la sase luni dupa vizita Majestatii sale Imperiale Haile Selassie, din Etiopía, care a impulsionat si a reinnoit miscarea rastafari din insula. Apropierea lui Bob de credinta Rastafari a inceput sa se reflecte si in muzica sa. Bob, a fost atat de prins de aceata noua ideologie incat i-a chemat pe Peter si Bunny pentru a forma un nou grup; asa apare “miticul “ “The Wailers”. Rita de asemeni a inceput carierea sa ca solista cu un important succes “Pied Piper”, o versiune a unei melodii pop englezesti. In Jamaica, ritmurile frenetice sunt inlocuite cu ritmuri mai lente si mai senzuale numite rock-steady. Credinta rastafari a celor de la Wailers a reusit sa-l coopteze si pe Dodd si impreuna au fondat propria lor casa discografica numita “Wail’N’Soul”. In afara catorva succese, ea nu a raspuns asteptarilor, fiind inchisa in 1967. Grupul a mai supravietuit facand compozitii pentru o companie asociata lui Johnny Nash, care in deceniul urmator va avea un deosebit succes cu una din melodiile lui Bob, “Stir It Up”.
The Wailers au cunoscut un om care le-a revolutionat munca, Lee Perry. Asocierea dintre Perry si grupul The Wailers va aduce succesul cu melodii ca “Soul Rebel”, “Duppy Conqueror”, “400 Years” si “Small Axe”, melodii clasice ale viitorului curent reggae. In 1970, doi dintre cei mai mari muzicieni de pe insula s-au alipit la grup. Este vorba de Aston ‘Family Man’ Barrett si fratele sau, Carlton (bas si baterie).
In vara anului 1971 Bob a acceptat invitatia lui Johnny Nash de a-l acompania in Suedia , ocazie cu care a semnat un contract cu CBS, casa de discuri a cantaretului american. In primavara lui 1972 The Wailers au aterizat in Anglia pentru a face promotie discului “Reggae on Broadway”, dar nu au avut prea mult succes. In disperare de cauza, Bob a vizitat studiourile de inregistrare Island Records, care au fost primele interesate de muzica jamaicana, iar aici l-a intalnit pe Chris Blackwell. Blackwell ii cunostea pe The Wailers si le-a oferit 4 milioane pentru a inregistra un album in conditiile celor mai avansate tehnici de care studioul dispunea. Acest prim album a fost “Catch A Fire”, promovat puternic. Discul nu a fost un succes imediat, iar muzica si versurile lui Bob pline de incarcatura sociala, erau ceva cu totul diferit de ceea ce se canta pe atunci in Europa. Island a promovat un turneu al grupului prin Anglia si SUA, ceea ce era alta noutate pentru o formatie de reggae. The Wailers au cantat in Londra in aprilie 1973 si trei luni mai tarziu grupul s-a reintors in Jamaica. Bunny a parasit viata muzicala, abandonand grupul inainte de turneul in SUA. In locul sau intra Joe Higgs, vechiul profesor de muzica a celor de la The Wailers. In SUA au participat la cateva concerte ale lui Bruce Springsteen si Sly & The Family Stone, principalul grup cu muzicieni de culoare din State la acel moment.
In 1973 grupul a lansat cel de-al doilea album cu Island Records, “Burnin’”, un disc ce includea noile versiuni ale unor cantece mai importante ca: “Duppy Conqueror”, “Small Axe” si “Put It On”, alaturi de “Get Up, Stand Up” si “I Shot The Sheriff”. Ultima piesa a fost aceea care l-a consacrat definitiv pe Bob Marley, ajungand, alaturi de Eric Clapton, sa ocupe primul loc la single-urile cele mai bine vandute in SUA. In 1974, Bob Marley a petrecut majoritatea timpului in studio lucrand pentru “Natty Dread”, un album ce includea melodii ca “Talkin’ Blues”, “No Woman No Cry”, “So Jah Seh”, “Revolution”, “Them Belly Full (But We Hungry)” sau “Rebel Music (3 o’clock Roadblock)”. Anul urmator , Bunny si Peter lasara definitiv grupul pentru a se dedica unor cariere solistice, ceea ce a facut ca grupul sa fie cunoscut ca Bob Marley & The Wailers. “Natty Dread” a fost lansat in februarie 1975. In ceea ce priveste turneele, au facut doua, unul la Lyceum Ballroom din Londra, care a fost catalogat unul din cele mai bune ale acelei perioade , iar al doilea in noiembrie cand Bob a revenit in Jamaica pentru a canta intr-un concert umanitar alaturi de Stevie Wonder, acum insa ca o vedeta a tarii sale si a lumii. “Rastaman Vibrations”, urmatorul album a fost lansat in 1976. Albumul continea melodii ca:”Crazy Baldhead”, “Johnny Was”, “Who The Cap Fit” si poate cea mai semnificativa ca toate, “War”, ale carei versuri erau extrase dintr-un discurs al Imparatului Haile Selassie, la ONU .
Bob Marley era pe atunci un activist non-politic in Jamaica, un muzician consacrat, un sustinator al miscarii rastafari. Bob Marley a hotarat sa dea un concert gratuit in Parcul Eroilor Natiunii din Kingston, pe 5 decembrie 1976, cu intentia explicita sa promoveze pacea. Dupa anuntul concertului, guvernul convoca alegeri pentru 20 decembrie. In ziua de 3 decembrie, doua zile inainte de “Smile Jamaica”, Bob, sotia sa Rita, Lewis Griffith si managerul Don Taylor au fost raniti intr-un atentat cu arma , provocat de niste necunoscuti, desi se presupunea ca insasi CIA fusese implicata in aceasta lovitura. In interiorul casei din 56 Hope Road, Jamaica, Bob a fost ranit de focurile de arma trase , in piept, foarte aproape de inima si la un brat; sotia sa Rita la cap , Lewis Griffith in stomac iar managerul Don Taylor a fost de asemeni spitalizat deoarece s-a aflat pe linia focurilor de arma . Din fericire recuperarea a fost completa . Doua zile dupa atentat , Bob si-a improvizat o platforma pe care a cantat. Cand a fost intrebat pentru ce, el a raspuns: “ Oamenii care traiesc si incearca sa faca aceasta lume mai rea nu-si permit nici o zi libera, cum as putea eu sa-mi iau una cand incerc sa fac putina lumina in obscuritate? “ A fost ultima reprezentatie a lui Bob in Jamaica pentru urmatoarele 18 luni. Temandu-se de un alt atentat, a parasit insula si a plecat sa traiasca la Londra. Acolo a inregistrat urmatorul album, “Exodus”, unul din cele mai importante din cariera sa si din reggae.
Lansat in vara aceluiasi an, “Exodus” a consolidat statutul international al grupului , ramanand in topul din Marea Britanie timp de 56 de saptamani si avand 3 single-uri – “Waiting In Vain”, “Exodus” si “Jamming’” – ca mari succese mediatice. In 1978 grupul a obtinut un nou succes cu “Kaya”, care a reusit sa ocupe locul patru in Anglia in saptamana imediat urmatoare lansarii. De pe acest album au fost scoase doua single-uri, “Satisfy My Soul” si “Is This Love?”. In aprilie 1978 se intoarce in Jamaica pentru “One Love Peace Concert”. A fost tot atunci invitat la sediul ONU in New York pentru a primi Medalia Pacii iar la sfarsitul anului Bob a plecat intr-o calatorie in Africa pentru prima data, unde a vizitat pentru inceput Kenya si apoi Etiopía, locul spiritual al miscarii rastafari. Grupul abia terminase un turneu prin Europa si SUA. Acest turneu i-a servit ca material pentru al doilea album live “Babylon By Bus”. “Survival”, al noualea album al lui Bob Marley cu Island a fost lansat in vara lui 1979. Includea “Zimbabwe”, un imn pentru Rodesia, care isi castigase libertatea, alaturi de “So Much Trouble In The World”, “Ambush In The Night” si “Africa Unite”. Cum indica si coperta care continea drapelele natiunilor independente, “Survival” a fost un album omagial pentru cauza panafricana. In aprilie 1980, formatia a fost invitata oficial de guvernul recent eliberatei Zimbabwe pentru a canta la ceremonia dedicata independentei noii natiuni . Urmatorul disc al grupului, “Uprising”, a fost lansat in mai 1980 si a avut un succes imediat cu “Could You Be Loved?”. Albumul mai continea si “Coming In From The Cold”, “Work” si faimosul “Redemption Song”. The Wailers au pornit in cel mai mare turneu european, sfidand orice record de asistenta . Agenda includea un concert pentru 100.000 de persoane la Miláno , cel mai mare din istoria grupului. Bob Marley & The Wailers erau grupul cu cel mai mare turneu din acel an. “Uprising” figura in toate topurile din Europa. Era o perioada de maxim optimism si isi faceau palnuri pentru un turneu in SUA in compania lui Stevie Wonder, la sfarsitul anului .
Dupa terminarea turneului european, Bob Marley si grupul pornira spre SUA. Bob planificase doua concerte in Madison Square Garden, dar se imbolnavi grav. Cu trei ani inainte, in Londra, s-a ranit la un deget de la picior in timp ce juca fotbal. Rana netratata s-a dovedit a fi cancerigena si cu toate ca a tratat-o apoi in Miami, a continuat sa se extinda. In 1980, cancerul incepuse sa se propage prin tot corpul lui Bob. A putut sa-si controleze boala timp de opt luni facand tratament la clinica doctorului Joseph Issels, in Baviera. Tratamentul lui Issels starnea multe polemici pentru ca folosea numai remedii naturale. Pentru un timp au parut ca sunt eficiente, in cazul lui Bob. La inceputul lui mai, parasea Germania pentru a se intoarce in Jamaica, dar nu a reusit sa-si termine calatoria.
Bob Marley a murit intr-un spital din Miami la 11 mai 1981. Cu o luna inainte, Bob fusese decorat cu Ordinul de Merit al Jamaicai, a treia mare onoare a natiunii, ca semn de recunoastere a inestimabilei sale contributii aduse culturii acestei tari. Pe 21 mai 1981, onorabilului Robert Nesta Marley O. M. i se faceau funeralii oficiale din partea poporului jamaican. Dupa funeralii corpul lui Bob a fost inmormantat in satul sau natal, Nine Miles, in nordul insulei, unde se odihneste intr-un mausoleu. Bob Marley a murit la 36 de ani. .
In 2005, Rita Anderson, vaduva lui Marley, a scris o biografie (“No Woman, No Cry”) in care l-a criticat dur pe cel care i-a fost sot. Dupa Rita, perechea locuia intr-o coliba, Bob avea doar o pereche de indispensabili, pe care ea ii spala in fiecare noapte . De asemeni, a afirmat ca steaua reggae avea nenumarate amante in Kingston si nenumarati copii cu acestea, lista descendentilor lui Bob fiind imensa; in 1968 a avut un fiu, Ziggy Marley, cu Rita Anderson, in 1970, a avut un fiu numit Robbie cu Lucille Williams, una din “logodnicele sale “ in Trench Town. Janet Hunt l-a nascut pe Rohan Marley (viitorul sot al lui Lauryn Hill). Numeroasele sale calatorii la Londra au adus-o si pe Karen Marley, fata unei englezoaice pe nume Janet Bowen. O jamaicana nascuta in Barbados, Lucy Pounder, l-a avut cu Bob pe Julian Marley. O alta logodnica, campioana caribeana de ping pong Anita Bellnavis, a devenit mama lui Kymani Marley. In 1975, Cindy Breakspeare, care era pe punctul de a deveni Miss Mundo, l-a nascut pe Damian Marley. O alta “logodnica “ era actrita Esther Anderson, care a fost si cu Marlon Brando si Chris Blackwell.
Toate aceste afirmatii nu au convenit guvernului jamaican, mai ales ca Anderson a anuntat ca dorea deshumarea trupului sotului sau pentru a-l inmormanta la Shashemene, in Etiopia, unde imparatul Haile Selassie a cedat o suprafata pentru rastafarii jamaicani care sunt rezidenti in aceasta localitate. Relatia dintre guvernul jamaican si Anderson era critica, mai ales ca guvernul il considera pe Bob un idol si o puternica atractie turistica pentru straini. De asemeni, casa muzeu a lui Bob era si ea o reclama pentru insula. Departe de a aplana neintelegerile, Anderson a reamintit guvernului ca in tara sa natala, in Jamaica, Bob a fost impuscat in casa si a trebuit sa se autoexileze. “Bob ar fi preferat sa se odihneasca in continentul african decat pe o insula unde stramosii sai au fost luati si folositi ca sclavi.” a concis vaduva lui Bob.
Stevie Wonder Data nașterii: 13 mai 1950 Origini: Detroit, Michigan, SUA Cariera: cântăreț, compozitor, producător, activist Website: steviewonder.net
"Micul Stevie Minune" a orbit la puțin timp după naștere, însă a învățat să cânte la muzicuță, pian și tobe încă de la vârsta de nouă ani. Primul contact cu muzica l-a avut la vârsta de 7 ani, când a început să ia lectii de pian. Tot în copilarie a făcut parte din corul bisericii și a învățat singur să cânte la armonică, tobe și bas.
Când avea 11 ani, a fost descoperit cântând pe stradă de Ronnie White, co-fondatorul formației The Miracles. Acesta l-a dus pe Stevie la casa de discuri Motown Records, unde a făcut cunoștință cu Berry Gordon, directorul executiv al acesteia.
Se întâmpla în 1961, anul în care artistul semna primul său contract, sub numele "Little Stevie Wonder" ("Micul Stevie Minune"). În același an, Stevie Wonder lansa hitul "I Call It Pretty Music, But Old People Call It Blues", iar în 1962 apăreau albumele "The Jazz Soul of Little Stevie Wonder" și "Tribute to Uncle Ray".
Primul mare succes a fost înregistrat la vârsta de 13 ani, cu single-ul "Fingertips (Part 2)", în care Stevie cânta cu vocea și armonica, ajutat fiind de tânărul Marvin Gaye la tobe. În 1972, muzicianul a lansat albumul "Talking Book" ce include succesele "Superstition" și "You Are the Sunshine of My Life", care i-au adus trei premii Grammy.
După lansarea albumului dublu "EP Songs in the Key of Life", s-a retras pentru trei ani din muzică pentru a reveni la începutul anilor ’80 cu una dintre cele mai frumoase balade de dragoste, "I Just Call to Say I Love You".
Un mare succes va înregistra și single-ul "Happy Birthday", pe care Wonder l-a lansat în cadrul unei campanii susținute pentru transformarea zilei de naștere a activistului Martin Luther King în sărbatoare națională.
La sfârșitul anului 2009, artistul a fost numit ambasador ONU pentru pace, datorită eforturilor sale umanitare făcute în favoarea persoanelor cu handicap. Este "o veritabilă sursă de inspirație pentru tinerii din lumea întreagă despre cum să ai succes, în pofida deficiențelor fizice", declara cu această ocazie Ban Ki-moon, secretarul general ONU.
"El și-a folosit în mod constant vocea și relația specială pe care o are cu publicul pentru a crea o lume mai bună și mai tolerantă, pentru a apăra drepturile civile și drepturile omului și pentru a îmbunătăți viețile celor mai puțin norocoși".
La începutul anului 2009, muzicianul a fost premiat chiar de președintele SUA, Barack Obama, cu premiul Gershwin pentru întreaga sa carieră, în decursul căreia a creat un stil "specific american". Președintele a mărturisit atunci că pasiunea sa pentru muzica lui Stevie Wonder a fost unul din lucrurile comune dintre el și Michele la începutul relației lor, pentru ca la nuntă, melodia lui Stevie, "You and I", să fie aleasă pentru primul dans.
Brian Carroll (alias Buckethead, n. 13 mai 1969, Huntington Beach(d), California, SUA) este un chitarist virtuoz și multi-instrumentalist al cărui stil muzical acoperă o plajă largă de genuri muzicale. În prezent are 302 albume de studio, 4 albume speciale și un EP lansate. De asemenea, a participat la peste 50 de albume a altor artiști. Stilul său adoptă mai multe genuri muzicale precum metalul progresiv, funk, blues, jazz, bluegrass și muzică avantgardistă.
În aparițiile sale scenice, Buckethead obișnuia să poarte pe cap o găletușă KFC, pe care se găsea un abțibild cu inscripția "FUNERAL", și o mască albă lipsită de expresii faciale. În prezent folosește o simplă găletușă albă fără logo-ul KFC.
Jean – Alexis Moncorgé pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 17 mai 1904, la Paris, fiind fiul lui Madeleine Petit și al lui Ferdinand Moncorgé, un artist al cărui nume de scenă era Gabin.
Şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în satul de Meriel din actuala regiune Val-d’Oise.
A fost înscris la Liceul „Janson de Sailly”, însă a abandonat școala pentru a lucra ca muncitor.
În anul 1923, la vârsta de 19 ani, a intrat în lumea artistică, fiind mai întâi figurant și dansator la o sală de muzică de cabaret, „Folies-Bergere”, iar mai apoi s-a afirmat ca interpret de șansonete.
Şi-a efectuat stagiul militar, apoi a început să joace în spectacole, cântând în stilul lui Maurice Chevalier – în vogă în acele vremuri – sub numele de scenă Jean Gabin.
A fost cooptat într-o trupă, alături de care a realizat un turneu în America de Sud, apoi a fost angajat la celebrul cabaret „Moulin Rouge”.
Aici prestaţiile sale sunt remarcate, fiindu-i propuse două roluri în filme mute, în anul 1928, alături de comicul Raymond Dandy, „Ohé! les valises” şi „On demande un dompteur”.
În anul 1930, primeşte primul său rol într-un film sonor, în „Chacum sa Chance”, apoi joacă în mai multe roluri secundare în peste 12 filme.
În anul 1934 se remarcă în rolul din ”Maria Chapdelaine”, în regia lui Julien Duvivier, care, în 1936, îl va distribui şi în drama de război ”La Bandera” („Nopţi marocane”), un rol care îl va consacra definitiv pe Jean Gabin.
În anul 1937, acelaşi regizor îl va distribui în marele succes ”Pepe le Moko”, care îi prilejuieşte actorului o popularitate crescută şi pe plan internaţional.
Tot în 1937, Jean Gabin joacă în producţia ”La Grande Illusion” („Iluzia cea mare”), a lui Jean Renoir, apoi acelaşi regizor îl va distribui în ”La Bete humaine” („Bestia umană”) – în 1938, o tragedie bazată pe romanul lui Émile Zola, în care a jucat alături de Simone Simon, pentru ca apoi regizorul Marcel Carne să îi ofere un rol în ”Le Quai Des Brumes” („Suflete în ceaţă”) – tot în 1938.
În anul 1940, se va afla în studiourile de la Hollywood, unde a filmat pentru producţiile „Moontide” („Suflete zbuciumate”/”Reflux”), regia Archie Mayo – lansat în 1942 și „L’Imposteur” („Impostorul”), regia Julien Duvivier – lansat în 1944, dar care nu s-au bucurat de un mare succes.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Jean Gabin s-a înrolat în armată, alăturându-se „Forces navales françaises libres”, parte a diviziei a II-a blindată a generalului Leclerc. Pentru faptele sale de vitejie, după încheierea războiului, Jean Gabin a fost decorat cu Medalia Militară și Crucea de Război.
După război, Jean Gabin a trebuit să lupte pentru a-şi recâştiga popularitatea.
În anul 1948, el este distribuit în „Le Mura di Malapaga” („Zidurile din Malapaga”), în regia lui René Clément, iar în 1949, acelaşi regizor îl va distribui în rolul principal din ”Au-Dela Des Grilaje” („Dincolo de gratii”), care avea să câștige Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin.
În anul 1954, Jean Gabin joacă în ”Touchez pas au grisbi” („Nu pune mâna pe gologani”), regizat de Jacques Becker, un rol pentru care a primit critici foarte favorabile, iar succesul internaţional al peliculei nu a întârziat.
În 1955, era lansată suprerproducţia „French Cancan”, o capodoperă cinematografică, film regizat de Jean Renoir, un omagiu adus muzicii populare pariziene din secolul al XIX-lea, care spune povestea romantică a celebrului local Moulin Rouge. “French Cancan” îi avea în rolurile principale pe Jean Gabin, unul dintre cei mai apreciaţi actori europeni ai momentului, alături de Francoise Arnoul şi María Félix.
Au urmat rolurile din „La traversée de Paris” („Străbătând Parisul”), regia Claude Autant-Lara – în 1956 – și „Maigret tend un piege” („Maigret întinde o capcană”), regia Jean Delannoy – în 1958 (rolul comisarului Maigret fiind de notorietate în întreaga lume) – cele două producţii aducându-i lui Jean Gabin, în anii 1958 și 1960, tot atâtea nominalizări la Premiul BAFTA la categoria Cel mai bun actor străin.
În anul 1958 a jucat în „Les Misérables” („Mizerabilii”), regia Jean-Paul Le Chanois – producţia care s-a bucurat de cea mai mare audienţă din întreaga sa filmografie – , iar rolul din „Les grandes familles” („Marile familii”), regia Denys de La Patellière – tot în 1958 – i-a adus, un an mai târziu, Premiul David pentru cel mai bun actor străin.
În anul 1959, Jean Gabin a jucat în „Archimede, le clochard” („Arhimede vagabondul”), regia Gilles Grangier, film pentru care a fost distins cu Ursul de Argint, la Festivalul de la Berlin, la categoria Cel mai bun actor.
Cu rolul comisarului Maigret avea să revină în filmele „Maigret et l’affaire Saint-Fiacre” („Maigret şi afacerea Saint-Fiacre”) – în 1959, regia Jean Delannoy, şi în 1963, în „Maigret voit rouge” („Comisarul Maigret se înfurie”), regia Gilles Grangier.
În anul 1960, Jean Gabin, cel care era deja considerat unul dintre cele mai mari staruri ale cinematografiei franceze, a primit din partea statului francez medalia de ofițer al Legiunii de Onoare.
În anul 1965, regizorul Denys de La Patellière îl distribuie în „Tunetul lui Dumnezeu” („Le Tonnerre de Dieu”), în acelaşi an Jean Gabin fiind prezent în distribuţia filmului „Scandal la Paris” („Du rififi à Paname”), regizat tot de Denys de La Patellière.
În anul 1967, joacă în „Soarele vagabonzilor” („Le Soleil des voyous”), în regia lui Jean Delannoy, în 1969 va impresiona în „Clanul sicilienilor” („Le Clan des Siciliens”), în regia lui Henri Verneuil, iar în 1971 va juca în „Le chat” („Pisica”), regia Pierre Granier-Deferre, film pentru care a fost distins din nou cu Ursul de Argint, la Festivalul de la Berlin, la categoria Cel mai bun actor.
În anul 1973, Jean Gabin se afla pe afişul producţiei „Doi oameni în oraș” („Deux Hommes dans la ville”), regia José Giovanni, în 1974 juca în „L’accusa è: violenza carnale e omicidio” („Verdict”), regia André Cayatte iar ultimul său film va fi „La gang dell’Anno Santo”, în regia lui Jean Girault, în anul 1976.
Jean Gabin a avut ocazia să joace alături de parteneri nu mai puţin celebri, fie că a fost vorba de Alain Delon, în ”Mélodie en sous – sol” – 1963, regia Henri Verneuil, în ”Le Clan des Siciliens” (Clanul Sicilienilor”) – în 1969, în regia aceluiaşi Henri Verneuil și în ”Deux hommes dans la ville” („Doi oameni în oraș” – în 1973, regia José Giovanni, de Brigitte Bardot, în ”En cas de Malheur” („În caz de nenorocire”) – în 1958, regia Claude Autant-Lara, de Jean – Paul Belmondo, în ”Un singe en hiver” („O maimuță în iarnă”) – în 1962, regia fiind semnată tot de Henri Verneuil, și Louis de Funes, în ”Le Tatoué” („Tatuatul”) – în 1968, regia Denys de La Patellière.
Dincolo de film, Jean Gabin a interpretat, începând cu 1924, opereta „La Dame en décolleté”, de Yves Mirande şi Lucien Boyer, pe muzica lui Maurice Yvain, la Teatrul Bouffes-Parisiens, rolul barmanului, în 1929, opereta „Flossie”, de Marcel Gerbidon, Charles-Louis Pothier şi Albert Willemetz, pe muzica lui Joseph Szulc, la Teatrul Bouffes-Parisiens, rolul William, în 1930, opereta „Arsène Lupin banquier”, de Yves Mirande şi Albert Willemetz, pe muzica lui Marcel Lattès, la acelaşi Teatru Bouffes-Parisiens, rolul Gontran, iar în 1949, a jucat în piesa „La Soif”, de Henry Bernstein, la Théâtre des Ambassadeurs.
De asemenea, Jean Gabin a fost interpretul melodiilor „La Môme caoutchouc”, alături de Fréhel, în filmul „Cœur de lilas” – 1932 – realizat de Anatole Litvak, „Quand on se promène au bord de l’eau”, în „La Belle Équipe”, filmul lui Julien Duvivier, lansat în 1936 şi „Maintenant, je sais”, lansată în 1974, care va constitui coloana sonoră a filmului lui Claude Lelouch „Attention bandits !”, lansat la 3 iunie 1987, pe muzica semnată de Francis Lai.
Spre finalul vieţii, actorul, care avea o reputație de mizantrop, şi-a permis să cumpere mai multe terenuri în Normandia, printre care „La Pichoniere”, o moșie de care se va simţi foarte ataşat.
Jean Gabin a fost căsătorit de trei ori: cu Gaby Basset, în perioada 26 februarie 1925–1930, cu Jeanne Mauchain, între 20 noiembrie 1933 şi 18 ianuarie 1943 şi cu Dominique Fournier, din 28 martie 1949, cea care avea să-i dăruiască trei copii: Florence, născută la 28 noiembrie 1949, Valérie, născută la 23 septembrie 1952 şi Mathias, născut la 22 noiembrie 1955.
O poveste de dragoste răvăşitoare s-a scris însă între Jean Gabin şi Marlene Dietrich, nemţoaica devenită americancă prin adopţie. Cei doi s-au întâlnit la Hollywood în 1940, şi au trăit o poveste de dragoste fascinantă, au ieşit împreună la evenimente mondene, au locuit împreună. Relația lor se întrerupe în 1943, când Jean Gabin se înrolează voluntar în forțele Franței libere conduse de Charles de Gaulle, însă în toată perioada ce va urma, cei doi au corespondat și şi-au reînnoit jurămintele de iubire. Marlene Dietrich s-a înrolat, la rându-i, voluntar pentru americani, a făcut turnee în taberele militare de pe front pentru a-i distra pe combatanți.
Cei doi aveau să se reîntâlnească la Paris în 1944 și dragostea îşi va relua cursul. Au apărut împreună la evenimente, au locuit împreună, şi-au făcut planuri pentru viitor. În 1946, cei doi reușesc să facă un film impreună, „Martin Roumagnac” („Vipera”), în regia lui Marcel Carne, însă producţia avea să înregistreze un eşec răsunător.
Apoi Jean Gabin o părăsește pe Marlene Dietrich fără nicio explicație şi se va căsători, la 28 martie 1949, cu Dominique Fournier, un fost manechin, cea care, aşa cum aminteam, îi va dărui trei copii.
Jean Gabin a plecat la Domnul la 15 noiembrie 1976, la Paris, după o suferinţă provocată de leucemie.
Conform dorinţelor sale, trupul său a fost incinerat – în cadrul unei ceremonii care a avut loc la 17 noiembrie, la crematoriul cimitirului Père-Lachaise.
La 19 noiembrie, s-a derulat, în prezenţa soţiei sale, a copiilor şi a unora dintre cei mai buni prieteni ai săi – Gilles Grangier, Alain Delon sau Odette Ventura – o ceremonie solemnă, cu onoruri militare, la bordul navei militare „Détroyat” – cu autorizarea personală a preşedintelui Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, cenușa actorului fiind aruncată în mare, conform dorinţei sale.
În anul 1987, lui Jean Gabin i-a fost decernat, postum, un Premiu César onorific.
Pentru vocea sa și pentru versurile complexe pe care le-a compus de-a lungul timpului, Bob Dylan a devenit nu numai o legendă a muzicii, ci și una dintre cele mai importante personalității ale culturii moderne. Viața lui Bob Dylan este probabil una dintre cele mai interesante lucrări de studiat, ce cuprinde atât decenii întregi de cântece și albume pe care le-ai putea asculta la infinit, cât și picanterii și povești de dragoste remarcabile.
Iată cele mai fascinante 20 de lucruri din viața lui Bob Dylan, lucruri pe care probabil nu le știai despre el.
Bob Dylan nu s-a născut Bob Dylan Bob Dylan s-a născut purtând numele Robert Allen Zimmerman, în orașul Duluth, din Minnesota, la data de 24 mai 1941. A început să se prezinte sub numele Dylan pe vremea când studia la Universitatea din Minnesota. Iar înainte de asta, a mai purtat numele Elston Gunn și Robert Allyn, dar s-a mai și jucat cu variațiuni ale numelui său de azi, preferata fiind Bob Dillon.
Bob Dylan a fost cântăreț rock, înainte de a se consacra folk-ului Dylan este cunoscut pentru genul muzicii folk, însă, în liceu era înnebunit după starurile rock precum Elvis sau Little Richard, cântându-le piesele alături de trupa lui, Golden Chords. A început să graviteze în jurul genului folk abia după ce a realizat câtă substanță conține această muzică.
Dylan a cântat la chitara electrică în timpul unul festival de muzică, iar audiența l-a hulit vehement Chitaristul John Koerner a povestit într-un interviu despre experiența prin care a trecut Bob Dylan când a cântat pentru prima dată la o chitară electrică, în 1965, la Newport Folk Festival. Audiența nu a primit deloc bine încercarea lui, motiv pentru care l-a huiduit și fluierat vehement.
Bob Dylan nu a devenit vedetă peste noapte Când albumul de debut al lui Bob Dylan a fost lansat în 1962, s-a vândut într-un număr de numai 5000 de exemplare, lucru care nu prevestea deloc faptul că va deveni noul super star al Columbia Records. Cu toate acestea, producătorul John Hammond, cel care l-a descoperit pe Dylan, nu și-a pierdut speranța și credința că avea în mână unul dintre cele mai mari talente ale Americii.
Teoriile conspirației susțin că Bob Dylan și-a vândut sufletul diavolului Într-un interviu, Dylan a fost întrebat de ce susține în continuare concerte, fiind atât de faimos și de bogat. Răspunsul lui a fost: „Totul se întoarce la un lucru. Am negociat cu el cu mult timp în urmă și vreau să mă țin de el până la final”. Când a fost din nou întrebat cine este acel „el”, Dylan a râs și a spus: „Comandantul suprem al lumii, acela pe care nu-l putem vedea”. Conform credinței creștine, diavolul a îndreptat corul lui Dumnezeu în ceruri și a condus cântecele de laudă către stăpân ca unul dintre cei mai frumoși îngeri. De aceea, a cădea la învoială pentru a deveni un muzician de succes, se presupune că a fost o înțelegere cu diavolul mai degrabă, decât cu Dumnezeu.
Viața lui Bob Dylan a fost condusă de activism Muzica sa, ca formă de protest, a fost una dintre preocupările principale din viața lui Bob Dylan. El a cântat la Marșul de la Washington și a scris multe piese despre figurile de culoare proeminente din viața Americii, precum Medgar Evars sau Rubin Hurricane Carter.
Bob Dylan a plecat din show-ul lui Ed Sullivan Când faima sa abia se năștea, Dylan a fost invitat să apară în faimosul show de varietăți al lui Ed Sullivan. El a vrut să cânte unul dintre cântecele sale cu mesaj politic, „John Birch Paranoid Blues”, lucru aprobat cu o zi înainte de Sullivan și producătorul său.
Cu toate acestea, în ziua emisiunii, staff-ul CBS i-a cerut să cânte o piesă mai prietenoasă. Dylan, în schimb, a ales să părăsească emisiunea, ceea ce a creat o adevărară frenezie în media care i-a adus o și mai importantă reputație, aceea a omului care nu se dezice de principiile sale.
Accidentul de motocicletă din viața lui Bob Dylan În 1966, Dylan conducea motocicleta atunci când a fost victima unui accident. Se pare că a fost un fragment din învățăturile lui Dylan deoarece nu se cunosc nici azi circumstanțele în care s-a produs accidentul. Nu a fost niciodată spitalizat în urma incidentului, însă a dispărut din viața publică câțiva ani după accident.
Bob Dylan a lucrat alături de George Harrison The Beatles era una dintre formațiile preferate ale lui Dylan, iar cel cu care a părut să rezoneze cel mai bine a fost George Harrison. Dylan și Harrison au colaborat pentru cântecele „I’d Have Yoy Anytime” și „If Not for you”. Acestea au apărut pe albumul solo al lui Harrison, „All Things Must Pass”. La concertul pentru Bangladesh din 1971, aranjat cu ajutorul lui Harrison, Dylan a făcut senzație pe scenă cu aceste piese.
Bob Dylan a fost și vedetă de cinema Aparițiile lui Dylan nu au fost doar pe scenă, în fața microfonului. El a regizat și a jucat ambițiosul, deși extrem de subapreciatul film, „Renaldo and Clara” în care a apărut alături de Joan Baez și soția sa de atunci, Sara Dylan. De asemenea a mai jucat ăn „Hearts of Fire„ și „Masked 7 Anonymous”.
A compus muzică creștină Albumele lui Bob Dylan reprezintă un material documentar excelent pentru a afla unde se afla într-un anumit punct al vieții lui. Conversațiile sale cu creștinismul de la sfârșitul anilor ’70 s-au văzut în albumele cu influență gospel, „Slow Train Coming” și ”Saved”.
Dylan și-a încercat norocul și cu muzica rap Este evident că Dylan este un compozitor extrem de talentat, cu niște caracteristici vocale remarcabile, dar nu te-ai fi gândit vreodată că ar putea să cânte rap. Cu toate acestea și-a lăsat amprenta în albumul „Kingdom Blow” al rapperului Kurtis Blow.
Nu mai bea alcool din 1994 La începutul anilor 1990, Dylan devenea alcoolic și începea să vorbească și despre dependența sa de heroină din anii anteriori. 1994 a fost anul în care s-a tratat și de atunci nu mai consumă nici una dintre aceste substanțe.
Până în 1997 nu a câștigat niciodată Grammy la categoria „Albumul anului”, cu un album solo Chiar dacă Dylan are o colecție impresionantă de premii Grammy, înainte de lansarea celui de-al 30-lea album al său, „Time Out Of Mind”, nu a primit niciodată titlul pentru cel mai bun al anului, pentru ceva ce a lansat singur. Dar pentru că s-a lăsat atât de mult așteptată această recunoaștere și azi, ”Time Out Of Mind” este unul dintre cele mai bune albume ale sale.
Bob Dylan este câștigător de Oscar Dylan a adăugat un trofeu important la colecția sa în anul 2000 când a câștigat premiul academiei pentru cel mai bun cântec original ce a apărut pe coloana sonoră a filmului „Wonder Boys”, „Things Have Changed”.
Dylan este scriitor Bob Dylan a scris înainte de a compune. El a publicat o carte de memorii, „Chronicles: Volume One”, ce așteaptă alte două volume. De asemenea, există și un volum de poezii, „Tarantula”, precum și volumele versurilor sale.
Este deținătorul unei Medal of Freedom În 2012, Dylan a primit această onoare din parte președintelui Barack Obama. Fostul președinte l-a premiat pe Dylan cu Medal of Freedom pentru puterea vocii sale și pentru felul în care a ales să o folosească.
Turneele sunt parte importantă din viața lui Bob Dylan Din 1988, Dylan a fost pe drumuri aproape tot timpul, susținând peste 3000 de concerte în toată lumea. Viața scenică a lui Bob Dylan a fost supranumită „Turneul care nu se termină niciodată”.
Averea netă a lui Dylan este estimată la 200 de milioane de dolari Bob Dylan este pe placul a milioane de oameni, lucru ce s-a văzut în peste cele 100 de milioane de albume vândute. Deși majoritatea celor mai populare cântece ale sale au fost create în anii 1960, opera sa se vinde la fel de bine și după șase decenii.
Bob Dylan este câștigător al premiului Nobel În 2016, Premiul Nobel pentru literatură îi era acordat lui Bob Dylan. Aceasta a fost o onoare incredibilă ce nu a mai fost acordată vreodată unui muzician.
Viața amoroasă a lui Bob Dylan
La începutul anilor 1960 Bob Dylan începea să lucreze alături de Joan Baez, una dintre cele mai remarcabile voci ale momentului și ale tuturor timpurilor, o cântăreață și compozitoare desăvârșită, dar și o activistă înrăită. Cei doi au avut și o relație amoroasă ce a durat aproape doi ani, dar care a avut beneficii incredibile pentru carierele lor: Dylan a scris câteva dintre cele mai cunoscute piese ale lui Baez, iar Baez l-a prezentat milioanelor de fani, prin intermediul concertelor ei.
După Joan Baez, Bob Dylna a fost la un moment dat legat de o altă cântăreață, simbolul muzicii gospel, Mavis Staples și chiar a vrut să se căsătorească cu ea, deși lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată.
Prima soție a lui Dylan a fost Sarah Lowndes, cu care s-a căsătorit în 1965, a făcut patru copii și de care a divorțat în 1977. Ultimul dintre copii, Jakob a devenit solistul cunoscutei trupe rock, Wallflowers.
A doua soție a fost cântăreața Carolyn Dennis cu care a mai avut o fiică, dar atât căsnicia, cât și copilul se pare că au rămas secrete fanilor până în 2001, când știrea fost publicată în ziar. Cei doi divorțaseră însă în 1992.
Patricia Louise Holt (născută la 24 mai 1944) cunoscută cel mai bine ca Patti LaBelle , este o cântăreață și actriță americană. Ea și-a început cariera la începutul anilor 1960 ca solistă și solistă a grupului vocal Patti LaBelle and the Bluebelles . După schimbarea numelui grupului în Labelle în anii 1970, au lansat melodia populară „ Lady Marmalade ”, care mai târziu a fost inclusă în Grammy Hall of Fame . Ca urmare, grupul a devenit primul grup vocal afro-american care a ajuns pe coperta revistei Rolling Stone și primul grup pop care a cântat la Metropolitan Opera House. LaBelle este denumită „Nașa sufletului ”
Rosanne Cash (născută la 24 mai 1955) este o compozitoare și autoare americană. Este fiica cea mare a muzicianului country Johnny Cash și a Vivian Liberto Cash Distin , prima soție a lui Johnny Cash. Deși este adesea clasificată ca artist country, muzica ei se bazează pe mai multe genuri, inclusiv folk , pop , rock , blues și, mai ales, americană . În anii 1980, ea a avut un șir de single-uri care încrucișează genurile care au intrat atât în topurile country, cât și în topurile pop, cel mai de succes comercial fiind hitul ei din 1981 „ Seven Year Ache ”.", care a ajuns pe primul loc în topul single-urilor country din SUA și a ajuns în Top 30 în topul pop din SUA.
Guy Fletcher (n. 24 mai 1960, Maidstone, Kent, Regatul Unit) este un poli-instrumentist și muzician britanic, cel mai cunoscut pentru activitatea sa ca și claviaturist al trupei rock Dire Straits din 1984 până la destrămarea formației, dar și pentru colaborarea sa cu Mark Knopfler pe proiectele solo ale acestuia.
Ruslana Stepanivna Lijiciko (în ucraineană Руслана Лижичко; n. 24 mai 1973, Liov, RSS Ucraineană, URSS, astăzi în Ucraina), cunoscută mai ales ca Ruslana, este o artistă ucraineană, laureată a World Music Awards și câștigătoare a Concursului Muzical Eurovision 2004, deținând titlul de Artist Național al Ucrainei.
Este de asemenea și o figură politică activând în Parlamentul Ucrainei ca deputat pentru partidul Nașa Ukraina (Ucraina noastră). În perioada 2004-2005, Ruslana a fost ambasador al bunăvoinței din partea organizației UNICEF în Ucraina. Este recunoscută drept cea mai de succes artistă din Ucraina pe plan internațional. În anul 2013 a fost inclusă în clasamentul realizat de revista Forbes pentru cele mai influente femei din lume, ocupând un loc în primele zece clasate. Michelle Obama, Prima Doamnă a Statelor Unite, a premiat-o cu titlul de "femeie a curajului" în anul 2014. A fost numită cetățean de onoare al orașului său natal - Liov și a fost propusă pentru titlul de Erou al Ucrainei de Parlament.
Este o cântăreață, compozitoare, producătoare, dirijoare de orchestră simfonică, pianistă, dansatoare, actriță, și activist social. Își scrie, compune și produce propriile cântece și videoclipuri. Din data de 28 decembrie 1995 este căsătorită cu Oleksandr Ksenofontov, un important producător din Ucraina. Împreună au înființat studioul Luxen în anul 1993 unde au produs reclame pentru radio și televiziune.
Ruslana a fost prima artistă provenită dintr-o țară aparținând fostei Uniuni Sovietice care a primit un disc de platină în mod oficial, albumul său "Dyki tantsi" (Dansuri sălbatice) înregistrând 170,000 de copii vândute în primele 100 de zile după lansare, chiar și fără un turneu de promovare. Acest album este în continuare cel mai bine vândut album ucrainean, împreună cu versiunea în limba engleză înregistrând peste un milion de copii vândute doar în Ucraina.
A câștigat Concursul Muzical Eurovision în anul 2004 cu piesa "Wild Dances" (Dansuri sălbatice) cu un total de 280 de puncte, ceea ce la vremea respectivă a reprezentat un record de puncte, câștigătoarea anterioară adunând un total de 167 de puncte. În urma victoriei sale, Ruslana a cunoscut faima în Europa, devenind una dintre cele mai mari celebrități din Europa de Est. Piesa sa "Wild Dances" a dominat clasamentele muzicale europene timp de 97 de săptămâni, staționând pe prima poziție în Belgia timp de zece săptămâni consecutive.
Tot în anul 2004, a fost inclusă într-un clasament al celor mai populari artiști în Belgia cu cele două extrase de pe albumul său internațional, "Wild Dances" și "Dance with the Wolves" (Dansez cu lupii). Ruslana a fost numită cea mai populară persoană în Belgia, cea mai provocatoare fată în Grecia, cea mai influentă persoană publică în Ucraina și a fost prima artistă internațională care a primit premiul Federației de Jurnaliști din Turcia.
S-a născut la Cluj-Napoca pe 24 mai 1975 şi şi-a petrecut copilăria în oraşul natal
Pasiunea pentru muzică a apărut încă din copilărie – de la 6 ani a studiat vioara; apoi, în gimnaziu, flautul şi chitara
În perioada facultăţii, a început în paralel să studieze canto la Şcoala Populară de Artă din Cluj-Napoca
În anul trei de facultate, la 20 de ani, s-a mutat la Bucureşti pentru a da o şansă unei cariere în muzică
La mai puţin de o lună de la venirea în capitală, a fost cooptat în Şcoala Vedetelor
Urmează cursurile Academiei de Studii Economice Bucureşti, pe care le finalizează în 1997
În 1998, se alătură trupei VOLTAJ
Una dintre cele mai mari dorinte ale sale este ca trupa Voltaj sa ramana in topuri macar inca 20 de ani de aici incolo.
"Se spune despre cei nascuti in Gemeni ca ar avea o dubla personalitate, lucru adevarat in cazul meu ... Inca de mic am fost pasionat de lucrurile exacte,am fost si sunt foarte rational... asta pe de o parte. Pe de alta parte insa mi-a placut foarte mult sa cant,sa visez si sa-mi imaginez tot felul de lucruri ...
In scoala mi-au placut cel mai mult matematica si muzica.Eram olimpic la matematica, am urmat cel mai greu liceu din Cluj, Liceul de Informatica si am absolvit Academia de Studii Economice Bucuresti. In paralel, inca de la 6 ani, am studiat muzica ... vioara, flaut, chitara, canto ... si in cele din urma pasiunea pentru muzica a invins si cariera mea s-a indreptat in aceasta directie."
Acasa