LEGENDA SI ADEVAR !

Povesti adevarate, lucruri mai putin stiute sau legende despre oameni celebri.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi critici ai literaturii române a fost un om plin de ciudăţenii. Nu dormea nopţile, avea fobie de foc şi era ipohondru.

Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre cei mai mari critici literari pe care i-a avut literatura română. A predat la universitatea din Iaşi mai bine de douăzeci de ani, fiind unul dintre cei mai apreciaţi profesori. Se spune că la cursurile lui Ibrăileanu, nimeni nu chiulea. Din contră, studenţii se înghesuiau să apuce un loc în amfiteatru pentru a auzi prelegerile apreciatului critic care-şi ţinea lecţiile sub forma unor dialoguri antrenante. A fost principalul redactor al revistei ” Viaţa românescă” a cărei redacţie a amenajat-o, pentru început, în propria-i casă.

Un profesor impecabil, un om de o conduită aleasă şi un intelectual  de necontestat. Aşa a fost considerat criticul autor al celebrului roman ”Adela”. Dincolo de faţa văzută a personalităţii sale, omul Ibrăileanu şi-a dus existenţa terorizat de frici şi temeri. Avea o imensă frică de moarte, era ipohondru, se temea de foc şi a suferit aproape toată viaţa de insomnie cronică. Din cauza ciudăţeniilor, Ibrăileanu a fost privit de mulţi cunoscuţi drept un extravagant „N-au dreptate, sunt un om foarte sociabil, dar într-un cerc foarte restrâns. Cu cine nu pot avea vreo legătură sufletească n-am ce vorbi niciodată şi mă simt încurcat şi jenat, şi am aerul unui idiot” scria criticul.

Bolnav de insomnie
Ibrăileanu s-a îmbolnăvit de insomnie în 1904. A devenit neurastenic, având o insomnie permanentă. Boala de care suferea a descris-o însuşi criticul într-o scrisoare trimisă în 1921 lui P. Zarifopol. „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă”; „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi teribile”, recunoştea Ibrăileanu.  Din cauza bolii, Ibrăileanu lucra noaptea, se culca în zorii zilei  şi dormea  până la ora trei după-amiaza, păzit de soţie, care avea grijă să nu fie deranjat.

Fobie de foc
Una dintre temerile cu care Ibrăileanu s-a luptat toată viaţa a fost frica de foc. Scrumierele din casa criticului erau întodeauna pline de apă. Ibrăileanu s-a ales cu fobia de foc din cauza unor evenimente nefericite pe care le-a avut de-alungul vieţii. Una dintre casele în care a locuit a fost distrusă de foc. Un incendiu izbucnit la redacţia ” Viaţa românescă” era să-l lase pe critic fără bogata bibliotecă strânsă de-alungul vieţii. Date fiind experienţele nefericite cu incendiile, criticul a trăit terorizat de spaima flăcărilor.

Era ipohondru
Frica de moarte l-a transformat pe critic într-un ipohondru. ”Nu întindea mîna pentru salut  decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, claţele uşilor de la casa sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc., etc. Era aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau grijă să-l transmită şi altora” susţine Lucian Nastasă, în lucrarea ” Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.

Ibrăileanu se ştergea cu spirt pe mâini după ce dădea mâna cu cunoscuţii, steriliza batistele , clanţele şi ţigările.
Frica de boală şi de moarte se spune că i s-ar fi tras de la îmbolnăvirea gravă a tatălui său de pneumonie, pe vremea când Ibrăileanu era un copil de 11 ani. Tot din cauza acestei experienţe, criticul a avut şi alte probleme în copilărie pe care le-a evocat în scrierile de mai târziu.
”Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredinţeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar.Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Până şi în liceu”, mărturisea criticul în  ”Amintiri din copilărie şi adolescenţă”.

Îşi numea soţia „zarzavagiţa lui Molière”.
Elena Ibrăileanu, soţia criticului, deşi licenţiată în ştiinţe a renunţat la carieră pentru a fi sprijinul soţului. I-a fost lector şi cenzor pe tot parcursul carierei lui. Ibrăileanu o numea ”zarzavagiţa lui Moliere”, iar ea îi spunea ”boierul”. ”Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de somn, Elena circula pe fereastră – în dreptul căreia avea un taburet”, mai aflăm din ” Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.
Pentru ca soţul să aibă parte ziua de somnul liniştit pe care nu îl putea avea noaptea, din cauza insomniei, soţia baricadase cu sârmă ghimpată şi cutii spaţiul din faţa geamului de la camera lui Ibrăileanu.

Pasiuni costisitoare
Deşi n-a fost un om de lume, s-a ţinut departe de petreceri şi n-a avut o viaţă socială activă,  Ibrăileanu a avut şi el pasiunile lui. A fost fascinat de invenţia numită gramofon şi şi-a cumpărat un astfel de aparat. Obişnuia să cheltuie sume mari pe discuri.  ”Pe de altă parte, Ibrăileanu era însă unul din aceia care îşi permiteau mici extravaganţe materiale, ca în cazul cumpărării unei invenţii relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A apărut cu el într-o zi, pe neanunţate, cumpărat de ocazie de la un coleg de profesorat, inclusiv câteva plăci. A început apoi goana după discuri, Elena protesta pentru cheltuirea iraţională a banilor, dar nu a reuşit să-l potolească. Mai mult chiar, la un moment dat schimbă acel gramofon cu unul mai mare, cu un enorm cornet de alamă”, mai scrie Lucian Nasta.

Criticul a murit din cauza unei afecţiuni renale, la doar 65 de ani. De pe patul de spital , ultimul său sfat l-a dat prin intermediul lui Mihail Sevastos, care se afla la căpătâiul lui:  „Mi-am petrecut toată viaţa în bibliotecă, citind, meditând, scriind… N-am fost la petreceri, n-am dansat, nu m-am ţinut de amor. Şi am greşit. Voi, care sunteţi mai tineri, să nu faceţi ca mine. Căci viaţa ne-a fost dată ca să fie trăită”.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Trei vieți pentru două palme!

„Duiliu Zamfirescu avea doi fii: Alexandru și Lascăr. Amândoi înalți, frumoși, sănătoși. Cel mai simpatic era Lascăr. Era preferatul tatălui său.

Prin 1922 (23?), la o “serată de binefacere” la Athenee Palace, tânărul Maican trecea de la o masă la alta cu o “pușculiță”. Colecta daruri. De la Lascăr Zamfirescu, “pomana” a fost atât de modestă, încât Maican a exclamat:

– Din partea unui fiu de ministru, obolul este atât de meschin!

Lascăr i-a dat două palme… Așa s-a declanșat duelul dintre cei doi.

Din primul foc, Maican, care în viața lui nu a ținut un pistol, l-a nimerit pe Lascăr în frunte. Acesta s-a prăbușit. Dar era numai contuzionat. Medicii au constatat că glonțul – de 12 milimetri -, a lunecat pe osul frontal, provocând o rană adâncă. Când și-a revenit, Lascăr a refuzat mâna lui Maican.

Loteria Satanei a vrut ca Lascăr să nu-și scoată căciula. Se simțea răcit. Drept urmare, glonțul a antrenat o bucată de blană. A urmat o infecție. Medicii nu cunoșteau sulfamidele sau micinele. Într-o agonie cumplită, Lascăr îl vedea pe Maican căzând în genunchi și cerând iertare. În zadar.

După moartea lui Lascăr, Maican și-a zburat creierii! Avea suflet! Iar pentru a scăpa de umbra lui Lascăr, a ales singura scăpare…

Duiliu Zamfirescu s-a prăpădit și el. Foarte curând. “De ficat”, au declarat medicii. “De inimă rea”, ne-a spus Ida Scifoni – fata lui vitregă. “Cu ultima suflare, șoptit, l-a chemat pe Lascăr.”

Deci trei vieți pentru două palme!„

Dama cu camelii adevăr si legendă
 

Cea mai admirată şi  dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile  multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o  legătura cu un tânăr sărac.
După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda  dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol,  împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita  prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă.
În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva  fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea  societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai  în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după  iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era  convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenţia în mod  special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten  alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu  acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o  natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia  descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă  curtezană a epocii.
Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi  făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi  pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar  alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se  plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a  avea companie.
Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo,  iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu  şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit  să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa,  lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.
„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi  îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să  răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în  legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă  veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va  părea mai tristă decât durerea ei!“
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi  Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost  urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.
Viaţa unei curtezane Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas,  Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi  vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de  Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de  restaurant, care i-a cumpărat un apartament.
Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care  abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică.
Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de  bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani. Plimbări cu trăsura în timpul zilei,  seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri  strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane.
Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000  de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se  înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie  prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea  un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“.
Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea  însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.
Când l-a cunoscut pe Dumas, era  întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei,  Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese  nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de  Perregaux.
Toţi admiratorii ei, însă, erau de  părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece  de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi  iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea  moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care  l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită.
La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici  suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit  de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele  acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”
Ispăşirea pedepsei Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a  consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat  surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a  avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui  Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de  tuberculoză.
La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe  la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre  a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi  administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică.
La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de  cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi  dădea obştescul sfârşit.
Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre fils  [fiul].)
Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În  timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră  prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru  că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un  lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât.
Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura  condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel  plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.
Durerea naşte un roman ce va deveni clasic În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a  închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie  şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.
În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris,  pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de  tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată  sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său.
Când promisiunile  financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru  a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească  fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi  părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil  bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o  epuizează şi o aduce în pragul morţii.
Armand află  cele  întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o  îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a  avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o  tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor  jucate acolo.
Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil  pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a  rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl,  după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de  afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi.
„Dragul meu băiat“,  exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“
Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a  avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a  transformat povestea în opera La Traviata,  în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea.
Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost  realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta  Garbo, fiind cel mai admirat.

Toti dusi de acelasi val al parfumului nedeslusit de camelii. Cate trairi intense a generat charismatica mireasa a artistilor iubiti. Ma bucur ca a existat, fara ea eram mai saraci

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Populara sărbătoare de Halloween are în spate o bogată tradiţie, adesea presărată cu poveşti fermecătoare pentru pasionaţii de mistere. Pentru populaţiile celtice de odinioară era un festival al umbrelor, o ocazie deosebită de a intra în contact cu fiinţele de pe celălalt tărâm. Se aprindeau focuri sacre, se lăsau daruri ritualice, se făceau profeţii. Dar cum rămâne cu faimosul simbol al dovleacului buclucaş care luminează tainic noaptea de Halloween?

Ei bine, este vorba despre o veche legendă irlandeză exportată în America, care îl are drept personaj principal pe zgârcitul Jack o’Lantern, metamorfozat ulterior în felinarul pe care îl ştim cu toţii. Jack era un om avar, mare împătimit al băuturii, nelegiuit fără regrete, care tot timpul le juca feste celor apropiaţi şi nu numai. A îndrăznit într-o bună zi să-l provoace chiar pe Necuratul.

Într-o seară Jack îl alege pe diavol ca partener de pahar. Cum nu voia să plătească pentru băutură, îl păcăleşte pe acesta să se transforme într-o monedă ca să achite datoria. Dar păstrează o vreme moneda, eliberându-l doar cu condiţia să nu-l deranjeze timp de un an. Jack nu se potoleşte după această farsă şi îi mai întinde o capcană.

Şiret, il convinge pe acesta să se urce într-un pom să-I dea un măr, după care Jack impânzeşte locul cu zeci de cruci şi crestează semnul crucii pe scoarţă, pentru ca Scaraoţchi să nu mai poată coborî. Disperat, diavolul îl întreabă pe Jack ce îi poate oferi ca să-l slobozească. Ştrengarul Jack îl face să-i promită că nu se va instăpâni asupra sufletului său în momentul când îşi va da duhul. Diavolul consfinţeşte, iar Jack se ţine de cuvânt şi îl lasă liber dând la o parte crucile.

După mulţi ani de petrecăreală şi farse, Jack îşi dă şi el obştescul sfârşit şi ajunge la Porţile Raiului, păzite de Sfântul Petru. Acesta îi declară ferm că a dus o viaţă mult prea delăsătoare şi că sufletul lui mustea de răutate şi viclenie. Raiul nu voia să se deschidă pentru el. Aşadar Jack face cale întoarsă, către haznaua iadului. Dar acolo îl întâlneşte unul dintre cei păcăliţi: pe diavol, care se ţine şi el de cuvânt şi nu îl primeşte pe Jack în focul veşnic. Jack este cuprins de spaimă.

Nu are unde să se ducă, rămânând hoinar pe drumul dintre iad şi rai pentru eternitate. Înfricoşat, îl întreabă pe diavol cum se va descurca fără nicio făclie care să-l călăuzească. Necuratului i se face milă de el şi îi aruncă o flacără din adâncurile arzânde, care să-l servească în solitara călătorie.

Atunci Jack introduce jăraticul încins într-un nap scobit şi obţine un frumos felinar. Napii erau una dintre mâncărurile sale preferate şi îi şterpelea ori de câte ori avea ocazia. De atunci, zgârcitul Jack cutreieră lumea fără a-şi găsi pacea, izgonit şi din rai, şi din iad, având drept companion doar napul prefăcut în felinar. Intr-un Jack o’Lantern.

De Halloween irlandezii obişnuiau să scobească napi, tărtăcuţe, cartofi şi sfeclă pentru a-şi face felinare care să-i păzească de spiritele rele şi mai ales de Jack cel-fără-de-odihnă. În anii 1800, când mai multe valuri de imigranţi păşesc pe pământul american, aceştia îşi dau rapid seama că dovlecii erau mai uşor de întrebuinţat şi de prelucrat, adoptându-i ca simbol în defavoarea napilor. S-a născut Jack o’Lantern, dovleacul luminat şi sculptat în fel şi fel de chipuri în toate colţurile lumii.

Cele trei gratii

In mitologia Greaca, cele trei Gratii erau fiicele lui Zeus si ale oceanidei Euphrosyne. Erau prezentate sub forma unor fete de o deosebita frumusete, apartinand de suita zeitei Afrodita: Aglaea , cea mai tanara, Euphrosyne si Thalia. Desi numarul lor era, in general, de trei, unele legende le mentioneaza si pe Auxo, Charis, Hegemone, Phaenna si Pasithea facand parte din acest grup de zeitati.

Gratiile erau zeitele sarmului, frumusetii, naturii, creativitatii umane si fertilitatii. Iubeau frumosul si le ofereau oamenilor talente artistice, asemeni Muzelor. Gratiile erau asociate, de cele mai multe ori, cu Lumea de Dincolo si cu Misterele din Eleusis.

Raul Chehissus de langa Delphi le era inchinat.

Aglaea - Cea Stralucitoare,Magnifica,Splendida, este cea mai tanara dintre gratii si cea mai stralucitoare. Conform unor mituri, ea este sotia lui Hephaistos. Fiicele lor sunt: Eucleia , Zeita bunei reputatii si gloriei, Eufeme, Zeita vorbirii corecte, Eutenia, Zeita prosperitatii si Implinirii, Filofrósine , Zeita amabilitatii si ospitalitatii.

Aglaea este Zeita frumusetii, splendorii, gloriei, magnificului, adorarii, inteligentei, puterii creatoare si intuitiei.

Thalia - Voie Buna,Cea Infloritoare este Zeita festivitatilor si banchetelor. Tiza sa este Muza Thalia, Zeita Comediei si a Poeziei Pastorale.

Euphrosyne - Veselie,Distractie este Zeita bucuriei si distractiei.

Vrăjitoare unguroaice şi români calvini

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

„Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare“ este o propoziţie din Vechiul Testament care a condus la execuţiile multor nevinovate. Prelaţii transilvăneni s-au conformat.

Vrăjitoria şi ghicitul erau considerate „erezii" de către Biserica Romei şi pedepsite ca atare. În decursul Evului Mediu, papalitatea a emis peste o sută de bule prin care „erezia" era asociată păcatului pedepsit cu moartea. Semnalul declanşării „vânătorii de vrăjitoare" a fost un document din 1484, atribuit papei Inocenţiu al VIII-lea. „Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare", scrie în Vechiul Testament. Numeroşi oameni, mai ales  femei, din Europa, şi chiar din Lumea Nouă americană, au fost, în consecinţă, schingiuiţi, arşi pe rug sau decapitaţi.

„Vrăjitoria" în Transilvania

Primele procese intentate unor „vrăjitoare" din Transilvania s-au înregistrat în secolul al XVI-lea. În zona Cluj - Dej au fost condamnate atunci 25 de „vrăjitoare". Prima menţionată în documente este Ecaterina Szabo din Cluj. Pe baza unui singur „martor ocular", acuzata a fost condamnată la moarte, în 1584, sentinţa prevăzând şi schingiuirile aferente execuţiei.

Acţiunea de „purificare" a catolicilor de eretici a atins apogeul sub domnia principelui Apafi Mihaly I (1632-1690). Execuţiile au fost, probabil, atât de numeroase încât au lăsat urme în toponimia Clujului. După arderea pe rug, spânzurarea sau decapitarea din faţa Bisericii Sfântul Mihail, rămăşiţele trupeşti ale „vrăjitoarelor" erau expuse în faţa Turnului Croitorilor pentru înfricoşarea mulţimii. „Uliţa Vrăjitoarelor" s-a numit astfel calea dintre locul de execuţie şi cel de expunere.

Abia în 1768, împărăteasa Maria Tereza a interzis aceste crime şi orori săvârşite în numele credinţei.   După ce principele Ioan Sigismund Zapolyia (1540-1571) a îmbrăţişat calvinismul, propaganda catolică a încetat, un secol şi jumătate, în Transilvania, afirmă Mircea Păcurariu („Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006).

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Viaţa Iuliei Hasdeu

Pe data de 2 noiembrie 1869, lui B. P. Hasdeu îi era dat să trăiască poate cel mai fericit moment al existenţei sale –  naşterea Iuliei, unicul său copil, atât de mult aşteptat. Botezată cu acelaşi nume ca al mamei – dintr-o mistică tendinţă de contopire într-un tot indestructibil a celor două fiinţe apropiate, dar şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei – fetiţa venea pe lume în casa din strada Carol I, nr.14, Bucureşti pentru a da un nou sens vieţii părinţilor săi.

Creşterea, educarea complexă şi stimularea predispoziţiilor creatoare native ale copilei deveneau problemele esenţiale ale familiei Hasdeu în anii ce urmează, atrenând-o în această dificilă muncă în special pe Iulia-mamă, care îşi punea literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă.

Modelul i-l oferea tatăl, care, deşi intervenea mai puţin în educarea propriu-zisă a fetei, exercita, compensatoriu, prin prestigiul uriaş de care se bucura şi, evident, prin strălucirea spirituală pe care o desfăşura în preajmă-i, o înrâurire de esenţă. Pe al ar fi vrut Iulia – în anii de înflorire – să-l ajungă, cu el dorea în orgoliu-i extraordinar de creatoare să se măsoare, lui urmărea, finalmente, să-i aducă bucurie prin tot ce înfăptuia.

Desigur, moartea prematură a Iuliei, regretele nesfârşite faţă de pierderea ei au învăluit biografia fetei cu un asemenea nimb, încât îţi vine greu să decelezi realul de aura legendară. În perspectiva tradiţiei şi a informaţiilor puse în circulaţie de apropiaţii lui B. P. Hasdeu, şi în primul rând de G. Ionescu-Gion – căruia-i era destinată să-i devină mireasă – Iulia Hasdeu ar fi uimit prin precocitatea-i intelectuală, citind deja „la vârsta de doi ani şi jumătate”, „deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele”, scriind la patru ani, recitând la cinci ani şi chiar mai devreme lungi poeme, având „la opt ani neîmpliniţi” „cunoştinţe satisfăcătoare de limbă franceză, precum şi de engleză şi germană”, depăşind, într-un cuvânt, prin întreg comportamentul, „legile firii”.

Fapt este că inteligenţa, puterea de asimilare a cunoştinţelor şi de însuşire a limbilor sau de manifestare artistică în multiple planuri – poezie, proză, teatru, eseistică, muzică, grafică, pictură – sunt atât de evidente şi atât de puternic susţinute de imensa cantitate de manuscrise rămase după moartea ei, încât poţi să crezi orice.

Stimulată de preocupările şi – de ce nu? – de ambiţiile părinţilor, care doreau ca fiica lor să strălucească mai presus de oricine, personalitatea Iuliei Hasdeu înflorea de timpuriu, nu atât prin ceea ce au sesizat imediat contemporanii – respectiv, prin precocităţi facile: citit, scris la vârste mici, memorare rapidă, după prima lectură sau audiţie – ci prin ceva mai adânc şi mai individualizant, şi anume prin creaţia sa extraordinară ca amploare şi profunzime.

Dacă ar fi s-o credem – şi nu avem motive contrarii – Iulia Hasdeu ar fi început să scrie la vârsta de numai cinci ani! „A cinq ans – îşi amintea ea la vârsta de… 12 ani – je composai des drames en dix actes qui n’eu finissaient pas; je ris bien maintenant quand je les lis”. La 7 ani avea o producţie deja bogată: naraţiunea Mihai Vodă Viteazul, poemele Domnia lui Ţepeş Vodă, Oaselor lui Ţepeş Vodă etc. La 8 ani reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română în ciclul Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani.  La 10-11 ani – atrasă profund de teatru –  scria tragedia în trei acte Dama de circ, comedia Amorul e scânteie, piesele de teatru într-un act, elaborate în franceză Adieu et Bonne Arrive şi Les enfants ne jugeant pas sau povestirile Trandafirul moşului şi Etoile et celeste, pentru ca la 11 ani şi jumătate să încheie romanul oarecum de „maturitate” Les etourderies de Denise.

Supunându-se voinţei şi orgoliilor părinţilor, Iulia Hasdeu se pregătea, iar în 1877 dădea examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 de sub direcţia lui Dem. Demetrescu, aşa încât, în mod curios, deşi fată, ea primea, la 27 septembrie 1877, un „atestat de clasele primare de băieţi”.

Notele obţinute nu sunt strălucite, aşa cum îndeobşte se spune. Ea era, într-adevăr, notată cu 10 la citirea pe cărţi, gramatica (etimologia), istoria românilor, gramatica (sintaxa şi ortografia), geometria, dar primea şi note de 8 la istoria Vechiului şi Noului Testament, aritmetică, geografia, desenul liniar şi chiar de 7 la geografia României şi 6 la caligrafie.

Îngrijoraţi, pe de o parte, de rezultatele sub aşteptări obţinute de Iulia la examen, dornici, pe de alta, ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale: pian şi canto. O atenţie deosebită era acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Tot ce-i fusese inaccesibil lui B.P.Hasdeu în copilărie – familiarizarea mai strânsă cu muzica sau cu pictura şi artele înrudite – îi era acum pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre a se împlini măcar ea pe deplin.

Beneficind de o asemenea pregătire, Iulia Hasdeu se înscria în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul Sf. Sava – tot de băieţi – ca particulară, dar prezentându-se la examene „cu şcolarii regulaţi”. Deşi materiile erau, evident, mult mai grele, Iulia reuşea să obţină la majoritatea obiectelor din clasele I-IV de gimnaziu, pe care le absolvea până în vara anului 1881, medii de 9 şi 10.

Treptat însă se creează o penibilă şi de durată confruntare între B.P. Hasdeu şi o parte a opiniei publice, care considera că succele Iuliei s-ar datora nu atât capacităţilor ei intelectuale, cât influenţei sau presiunii exercitate din umbră de istoric asupra examinatorilor şi a profesorilor în genere.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Vineri 13. Povestea zilei cu ghinion. Se pare că superstiţia a pornit de la o serie de eveniente mitologice sau istorice, de la alungarea primilor oameni din Rai, potopul lui Noe sau crucificarea lui Hristos şi până la uciderea Cavalerilor Templieri.

Aşadar, cercetorii şi istoricii susţin că toate aceste evenimente ar fi avut loc în ziua fatidică de vineri 13.

În ultimii 400 de ani, data de vineri 13 a apărut în calendar de 688 de ori şi de fiecare dată oamenii făceau diferite lucruri, care de care mai ciudate, pentru a scăpa de ghinion. Se pare că la un moment dat, în ziua cu pricina, toate pisicile negre erau prinse şi li se puneau clopoţei, pentru ca oamenii să le audă din timp şi să le ocolească.

Tot în această zi de vineri erau executaţi prizonierii din Roma Antică, exemplul fiind urmat mai târziu de Marea Britanie, care a ales aceeaşi zi pentru a-i spânzura pe cei condamnaţi la moarte. În Evul Mediu ziua era cunoscută drept “sărbătoarea vrăjitoarelor”, moment în care practicantele magiei se adunau în grupuri tot de câte treisprezece. Ziua a căpătat o conotaţie şi mai negativă în 1307, atunci când la ordinul regelui Ludovic al IV-lea, mii de cavaleri templieri au fost omorâţi pe vineri 13.

Vineri 13 în zilele noastre:

În 1980 a fost lansat filmul horror „Friday the 13th” („Vineri 13).

Fidel Castro sau fostul prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher sunt doar două dintre personalităţile născute pe 13 într-o zi de vineri.

Napoleon, Mark Twain, Franklin D. Roosevelt sau Sir Winston Churchill nu călătoreau niciodată în zilele de vineri 13, decât dacă era o urgenţă majoră.

Misiunea de pe Lună Apollo 13 a fost lansată la ora 13.13 şi a fost apoi abandonată pe 13 aprilie 1970.
Un asteroid ar putea lovi Terra tot într-o vineri, pe 13 aprilie 2029.

Superstiţii legate de vineri 13:

Un copil născut într-o zi de vineri 13 nu va avea noroc niciodată.

Un om născut în această zi va muri tânăr.

Dacă o femeie împlineşte anii într-o zi de vineri 13, în mai puţin de 365 de zile se va căsători şi va avea şi un copil.

Nu este deloc indicat să te căsătoreşti într-o zi de vineri 13.

Cine se încumetă să iasă din casă în noaptea de vineri 13 va suferi de convulsii.

Dacă 13 persoane vor sta la aceeaşi masă de vineri 13, una dintre ele se va îmbolnăvi grav.

Nu este indicat să porţi negru în ziua de vineri 13, căci în scurt timp vei ajunge să porţi doliu.

Dacă te tunzi pe 13 într-o zi de vineri, cineva din familie va muri.

Nu te muta în casă nouă în această zi, căci vei avea ghinion.

Daca esti nascut azi sau intr-o zi de 13, trebuie sa ai foarte mare grija la alimentatia pe care o consumi. Diavolul te poate pacali cand vine vorba de anumite vicii culinare.

Foarte multi oameni evita numarul 13 deoarece il considera malefic. 13 are o semnificatie puternica, simbolizand inclusiv lipsa celui de-al 13-lea apostol (Iisus Hristos a avut doar 12 ucenici, el fiind a 13-a persoana asezata la masa).

13 = 12 +1, semnificând numărul de eternă întoarcere.

13 vine dupa acest numar al ansamblului complet,care e si un numar al finitudinii -12 e deja complet,implinit dar e si sfarsitul,limita,capatul,granita.

Doisprezece a indemnat la completare,la realizarea deplina a potentialului unei situatii sau la inheierea unei actiuni,situatii.
13 e un element suplimentar nou care se adauga ansamblului.

Nou fiind un cuvant cheie legat de acest numar.Daca acest nou nu poate fi integrat in ansamblu,daca nu e in consonanta cu el,il va distruge!


De aici si influenta sa potential malefica.

Insa daca este integrat,il va duce (ansamblul adica) pe un alt nivel,va si astfel 13 isi arata potentialul de numar eliberator.

13 inseamna deci si depasirea granitelor,a limitarilor,a blocajelor chiar,a lucrurilor deja stabilite,situatiilor "coapte",care si-au atins limitele si care nu se mai dezvolta, ci stagneaza.

13 e deci numarul care rupe cu stagnarea,cu blocajele,cu granitele,aduce un suflu nou,de libertate,eliberare si independenta.

Simbolizeaza o transformare brusca,si are potentialul ei de violenta.
Insa in zilele noastre simbolizeaza in primul rand directie,viteza, sens si schimbare de directie si de sens.

13 inseamna un ciclu nou,iar noutatea asta inseamna schimbare,nu continuitate,nu stagnare.

E o cifra a purificarii,a alegerii,a sacrificiului partii in interesul ansambului sau a sacrificiului ansamblului in interesul partii.


E asadar vorba de o cifra a alagerii si responsabilitatii pana la urma.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Centura de castitate, legendă şi adevăr. Pentru ce era folosită celebra apărătoare

Centura de castitate este unul dintre cele mai faimoase simboluri ale percepţiei generale asupra Evului Mediu. Se spune că femeile erau obligate să le poarte cât bărbaţii erau plecaţi la război. Studiile actuale arată însă că o purtare zilnică producea moartea femeii într-o săptămână.
Atunci când vorbim despre simbolurile clasice ale percepţiei generale asupra Evului Mediu european, nu lipseşte nici centura de castitate.  Cei mai mulţi îşi imaginează că aceste centuri de castitate au fost o realitate incontestabilă şi un simbol al barbarismului medieval îndreptat împotriva femeii. Ba chiar devine şi un simbol al oprimării femeii în Evul Mediu.  
În realitate însă, lumea medievală nu era nici pe departe la fel de barbară pe cât se crede, iar centurile de castitate erau mai mult o formă de umor al veacurilor trecute, spun specialiştii din timpurile noastre. Un instrument de control al infidelităţii  
Aşa cum spun legendele şi poveştile, centura de castitate era folosită de nobilimea războinică medievală pentru a fi sigură de fidelitatea soţiilor pe timp de război. Este cunoscut faptul că nobilii plecau la război şi lipseau luni de zile, uneori şi câţiva ani.  
 Pentru a fi siguri că soţia le rămâne fidelă, cel puţin la nivel sexual, dar şi pentru a nu se trezi cu copii nedoriţi, cavalerii le obligau pe consoarte să poarte, cât timp sunt plecaţi, centuri de castitate. Cel puţin aşa spun poveştile, începând cu a doua jumătate a secolului a XVI-lea.
Centura de castitate era un dispozitiv de metal, care acoperea organele genitale ale femeii păstrând două deschizături pentru nevoile fiziologice. Centura era prinsă cu un lacăt, iar cheia era ţinută cu sfinţenie de soţul plecat la război. Se spune că totul a plecat, de fapt, din perioada cruciadelor, atunci când nobilii plecau în expediţii îndelungate.  
 Există şi centuri de castitate în diferite muzee ale curiozităţilor, multe cu aspect înfricoşător. O centură de castitate este expusă la Musee de Cluny în Paris şi se spune că ar fi aparţinut Caterinei de Medici. Alta ar fi aparţinut Anei de Austria. Prima reprezentare grafică a unei centuri de castitate este prezentă în ”Bellifortis”, o lucrare din 1405 a unui inginer militar german Konrad Kyeser. Mai apoi există o abundenţă de referinţe scrise cu privire la centurile de castitate.  
 O metaforă a geloziei extreme   Analizând artefactele prezente, mai precis centurile de castitate păstrate în Europa, Lesley Smith, un istoric specializat în secolul al XVI-lea şi curator al castelului Tutbury din Marea Britanie, scria în 2007, pentru British Medical Journal: ”Am călătorit peste hotare şi am văzut mai multe colecţii şi totuşi până acum nu am văzut nicio centură de castitate pentru care să avem dovezi clare că este medievală”.    Pe scurt, mulţi istorici contemporani, experţi în istorie medievală, cred că centurile de castitate erau de fapt un mare mit şi că nu au fost niciodată purtate. Multe dintre artefacte ar fi fost realizate prin secolele XVII-XVIII. Ideea este susţinută mai ales de Albrecht Classen, autorul lucrării "The Medieval Chastity Belt: A Myth-Making Process" şi specialist în istorie medievală. Acesta a precizat că „niciun autor medieval de texte religioase, de penitenţă, didactice sau de drept nu a menţionat vreodată utilizarea centurii de castitate.”  
 În plus, specialiştii sunt convinşi că dacă ar fi purtat o centură de castitate, o femeie nu ar fi supravieţuit mai mult de o săptămână, din cauza rănilor produse de marginile de fier.    ”Cum ar fi putut să fie purtate acele obiecte dure, mai ales în zona inghinală. Ar fi produs răni cuticulare din ce în ce mai adânci şi mai infectate în doar câteva zile”, au precizat experţii de la Muzeul Semmelweis pentru livescience.com.  
 Chiar şi dacă ar fi fost îmbrăcate marginile în material protector, acesta ar fi trebuit schimbat aproape săptămânal, prin scoaterea centurii - ca să nu mai vorbim de igiena precară care ar fi adus alte probleme.  
Tocmai de aceea Classen susţine că, de fapt, centura de castitate era o formă de umor medieval la adresa celor care dovedeau o gelozie extremă. Mai precis, aşa cum spune Classen, era un simbol şi o satiră la adresa ”fricii masculine de infidelitate”.   Specialiştii au observat că în toate reprezentările femeilor cu centuri de castitate, în spatele draperiilor se afla şi amantul care avea a doua cheie. Cu alte cuvinte era ridiculizată gelozia şi era scos în evidenţă faptul că oricâte măsuri de precauţie şi-ar fi luat nobilul plecat la război, femeia găsea o cale să îl înşele dacă îşi dorea acest lucru.

Inscrierea lui DIEGIS (fratele regelui dac, Decebal) pe forum mi-a amintit de o frumoasa legenda din vremea dacilor.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Una dintre legendele fascinante ale poporului român îi are ca protagonişti pe împăratul Traian şi fiica (sora – potrivit unor autori) regelui Decebal.

Se spune că împăratul roman s-ar fi îndrăgostit de Dochia, iar tânăra, în primejdie de a fi răpită, s-a rugat zeului Zamolxis să fie prefăcută într-o stană de piatră, pentru a putea rămâne pentru totdeauna în Dacia. Scena care ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptată pe Columna lui Traian. Legenda împăratului Traian, îndrăgostit de fiica regelui dac, Decebal, a devenit foarte populară începând din secolul al XIX-lea, deşi exista o variantă mai veche, din vremea lui DImitrie Cantemir. Dochia, regina Daciei, a devenit subiectul unor povestiri populare, balade şi colinde. Etnologul Romulus Vulcănescu a susţinut că există două teme principale legate de mitul Dochiei.

Prinţesa războinică

Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca să despresoare cetatea, a fost şi ea înfrântă de armata lui Traian şi a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit, scria Romulus Vulcănescu. Împăratul Traian, care a văzut-o luptând şi i-au plăcut curajul şi frumuseţea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste şi când a fost aproape să o prindă, oastea dacă s-a rupt în două, o parte a ţinut piept romanilor şi alta s-a retras în munţi cu prinţesa Dochia.

„Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea Dochiei, care, văzându-se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să urce culmile, derutându-i pe urmăritori. Dochia rămase singură şi s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi şi a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea. Oastea romană, în frunte cu Traian, s-a oprit în faţa bătrânei şi a întrebat-o dacă a văzut încotro a fugit prinţesa dacă. Baba Dochia a arătat spre miazăzi, iar împăratul a purces într-acolo. Şi a rămas Baba Dochia stăpână pe acel ţinut şi de atunci poate încă mai trăieşte în munţi”, relata Romulus Vulcănescu, în volumul „Mitologie Română” (Editura Academiei RSR – 1957). Baba Dochia, preschimbată în stâncă.

Legenda romantică

A doua legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar fi fost, de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul intemperiilor, împreună cu cele 20 de oi ale pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi servit ca idol pentru ritualurile păgâne, susţin istoricii. În „Dochia si Traian”, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale, s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori, „Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia.
Dumitru Almaş, în “Povestiri istorice”, îi dă o notă romantică legendei: “Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: – Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. – Mulţumesc, împărate, a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge. – De ce? – Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zilele ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei. Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre. – Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine! – Nu, împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal, decât s-ajung roabă. – Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în mare bogăţie! – Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia. – Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc! Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă. Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer şi a şoptit: – Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea! În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Când şi-a venit în fire, a zis: – N-am ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stâncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani. Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma. Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.” (Dumitru Almaş, Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.)

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Misterul scenei numărul XXX de pe Columna lui Traian

Legenda împăratului Traian îndrăgostit de prinţesa dacă îşi poate avea originile în scena cu numărul 30 de pe Columna lui Traian şi în relatările istoricului latin Dio Cassius, cel care a oferit cele mai multe informaţii despre războaiele daco-romane. În fresca de pe columnă este înfăţişat împăratul Traian şi doi dintre camarazii săi, asistând la urcarea unei tinere prizoniere pe o corabie de pe Dunăre. Tânăra cu înfăţişarea unei prinţese ţine un prunc la sân şi priveşte spre un grup de femei dace, rămase în urmă, în timp ce împăratul roman pare să îi acorde o atenţie deosebită. Episodul este bogat în semnificaţii, susţin cercetătorii, cei mai mulţi considerând că scena înfăţişează capturarea surorii lui Decebal de către romani.

„Suntem informaţi despre acest episod printr-un pasaj păstrat din Istoria romană a lui Cassius Dio (LXVIII, 9), în care e vorba de motivele care l-au determinat până la urmă pe regele dac să accepte asprele condiţii de pace impuse de Traian, după ce făcuse mai multe încercări de tergiversare. „Traian cuceri munţii fortificaţi şi găsi între zidurile lor armele, maşinile de război şi steagul, care fuseseră mai înainte luate de la Fuscus. De aceea şi mai ales pentru că Maximus capturase în acelaşi timp şi pe sora lui Decebal, şi o cetate puternică, regele dac se arăta gata să consimtă la tot ceea ce i s-ar porunci, nu în intenţia de a se ţine de cuvânt, ci de a mai răsufla deocamdată“. Confruntând acest paragraf al lui Cassius Dio cu scena XXX de pe Columna Traiană, se constată coincidenţe cu totul izbitoare. Textul confirmă întru totul capturarea unei femei dace de rang înalt, precizând şi situaţiei ei eminentă în familia regală dacă, ceea ce explică interesul deosebit pe care, în scena respectivă, Traian însuşi i-l acordă. În plus, atestă împrejurarea că această captură s-a produs cu prilejul cuceririi unei fortăreţe importante, desigur aceea în care se află edificiul pe care îl vedem incendiat pe Columnă”, scrie Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală). Potrivit cercetătorului, poporul dac nu i-ar fi iertat regelui său sacrificarea evitabilă a unui membru al familiei sale, de aceea, răpirea surorii lui Decebal de către Traian a contribuit la acceptarea chiar a unei păci umilitoare pentru daci.