FORUM
ISTORIA ALTFEL Picgif10

Alăturați-vă forumului, este rapid și ușor

FORUM
ISTORIA ALTFEL Picgif10
FORUM
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.
FORUM



Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

 » ARTĂ - CULTURĂ - RELIGIE - POLITICĂ » ISTORII SI ISTORIE » 

ISTORIA ALTFEL

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1default ISTORIA ALTFEL Lun Noi 22, 2021 11:04 pm

Eliza

Eliza
Admin

Evenimente istorice si intamplari din viata personalitatilor lumii, pe care nu le-am invatat la orele obisnuite de istorie

ISTORIA ALTFEL Carte3

Moartea lui Sisi: Asasinarea preaiubitei împărătese a Austriei

Franz Joseph, moartea ultimului mare împărat

Willem al Olandei, ultimul monarh timp de 123 de ani

Eroul uitat al Unirii: a zburat la minus 30 de grade, carlingă descoperită!!!

Rallu, Domnița care ne-a ostoit setea de cultură la ”Cișmeaua Roșie”, colț cu Podul Mogoșoaiei

Petru Movilă, Sfântul, Mitropolitul Kievului – Apărătorul ortodoxiei din Ucraina

Cum a sfârșit liderul PCR, predecesorul lui Gheorghiu-Dej: o rangă în moalele capului!!!

EINSTEIN A CORESPONDAT CU O BRAŞOVEANCĂ TIMP DE DOUĂZECI DE ANI

Cei 12 apostoli ai lui Iisus: doar Ioan s-a stins de moarte naturală

Cele mai prețioase ouă de Paște din lume: Ouăle imperiale Fabergé

John Newton și povestea din spatele imnului „Mărețul Har”

Istoria micilor, curcubeul de pe cerul gurii. Iordache i-a zămislit, pe la un 10 seara

Poeta Nina Cassian: ”Dacă eram rățușca cea urâtă, cin’ să mă iubească?”



Ultima editare efectuata de catre Eliza in Mar Mai 03, 2022 10:05 pm, editata de 5 ori



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

2default Re: ISTORIA ALTFEL Lun Noi 22, 2021 11:07 pm

Eliza

Eliza
Admin

Moartea lui Sisi: Asasinarea preaiubitei împărătese a Austriei

ISTORIA ALTFEL 119141990_1210688402642388_8459872589373237419_n-e1635662709213

Moartea lui Sisi: Asasinarea preaiubitei împărătese a Austriei
11 248

În toamna anului 1898, în ciuda avertismentelor cu privire la posibile încercări de asasinat, Împărăteasa Sisi a Austriei, ajunsă la vârstă de șaizeci de ani, a călătorit incognito la Geneva, în Elveția. Micul cortegiu imperial a cerut discreție maximă, dar un membru al personalului Hotelului Beau-Rivage, unde s-a cazat frumoasa împărăteasă, a dezvăluit presei că Sisi era oaspetele lor.

Sâmbătă, pe 10 septembrie, la ora 1:35 după-amiaza, Elisabeta și contesa Irma Sztáray de Sztára şi Nagymihály, doamna ei de onoare, au părăsit hotelul aflat pe malul lacului Geneva mergând pe jos pentru a prinde vaporul pentru Montreux.

Cele două doamne se deplasau de-a lungul promenadei când Luigi Lucheni, un anarhist italian în vârstă de 25 de ani, s-a apropiat de ele, încercând să privească pe sub umbrela împărătesei. Potrivit contesei Irma Sztáray, când clopotul vaporului a anunțat plecarea iminentă, Lucheni a părut să se poticnească și să facă o mișcare cu mâna ca și cum ar fi vrut să-și mențină echilibrul. În realitate, într-un act numit de specialiştii în criminalistică “de propagandă a faptei”, Luigi Lucheni a înjunghiat-o pe Sisi cu un ac ascuțit care avea o lungime de 10 cm (un ac industrial) pe care îl ascunsese într-un mâner din lemn.

Lucheni planificase inițial să îl omoare pe ducele de Orleans, dar pretendentul la tronul Franței please din Geneva spre Valais mai devreme decât era planificat. Asasinul l-a căutat, dar nu l-a mai găsit în oraş, aşa că a ales-o ca victimă pe Sisi. Bărbatul n-ar fi ştiut că împărăteasa Austriei se află la Geneva dacă n-ar fi existat indiscreţia acelui angajat al hotelului care a dezvăluit unui ziar din Geneva că femeia elegantă care călătorea sub pseudonimul Contesa de Hohenembs era chiar împărăteasa Elisabeta.

“Sunt un anarhist prin convingere… am venit la Geneva să ucid un suveran, cu scopul de a da un exemplu celor care suferă și celor care nu fac nimic pentru a îmbunătăți poziția socială a acestora; nu contează pentru mine cine era suveranul pe care ar fi trebuit să-l omor… Nu era o femeie cea pe care am lovit-o, ci o împărăteasă; era o coroană pe care o aveam în vedere”, a mărturisit asasinul la proces.

După ce Lucheni a injunghiat-o cu acul, împărăteasa s-a prăbușit. Un șofer aflat în zonă a ajutat-o să se ridice în picioare și a alertat administratorul austriac al Hotelului Beau-Rivage, un bărbat numit Planner. Cele două femei au mers aproximativ 100 de metri până la pasarela vaporului și au urcat la bordul vasului care urma să le ducă la Montreaux.

În momentul când urcau la bord, doamna de onoare, contesa de Sztáray, și-a aşezat mâna pe brațul lui Sisi. Exact atunci împărăteasa şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbușit lângă ea. Contesa a strigat disperată să vină un medic, dar numai o fostă asistentă medicală, pasageră şi ea, se afla în preajmă. Roux, căpitanul vasului, care nu ştia că femeia căzută era împărăteasa Austriei, nu a luat nicio măsură deosebită.

Pentru că era foarte cald pe puntea vaporului, a sfătuit-o pe contesă să o ducă pe Sisi înapoi la hotel. Dar, între timp, vasul se îndepărta deja de port. Trei oameni au purtat-o pe braţe pe Sisi pe puntea de sus a vaporului și au aşezat-o pe o bancă. Contesa Sztáray i-a desfăcut rochia şi i-a tăiat șireturile de la corset pentru a o ajuta să respire. Împărăteasa şi-a revenit pentru câteva clipe și contesa Sztáray a întrebat-o dacă o doare ceva. Ea a răspuns: „Nu”. Apoi a întrebat:”Ce s-a întâmplat?” şi și-a pierdut din nou cunoştinţa.

Contesa Sztáray a observat o mică pată maronie pe rochie, în dreptul pieptului împărătesei, în partea stângă. Abia atunci, speriată că Sisi nu îşi revenea din leşin, l-a informat pe căpitan despre identitatea lor. Vaporul s-a întors de urgenţă la Geneva.

Elisabeta a fost dusă înapoi la Hotelul Beau-Rivage, cărată de șase marinari pe o targă improvizată, încropită din pânză de vele, perne și două vâsle. Fanny Mayer, soția directorului hotelului, o asistentă medicală care era cazată la hotel şi contesa au dezbrăcat-o pe Elisabeta. Când i-au scos pantofii, contesa de Sztáray a observat câteva picături mici de sânge și o rană. Atunci când au ridicat-o de pe targă ca să o pună pe pat, şi-au dat seama că Sisi a murit.

Frau Mayer a realizat că respiraţiile pe care ea le-a auzit când împărăteasa fost adusă în cameră, au fost ultimele ei răsuflări. Doi doctori, dr. Golay și dr. Mayer, au sosit împreună cu un preot, dar era prea târziu pentru a o salva. Moartea împărătesei Sisi a fost declarată la ora 2:10. Toată lumea a îngenuncheat și s-a rugat pentru odihna sufletului ei, iar contesa Sztáray i-a închis ochii și i-a alăturat mâinile.

Când Franz Joseph a primit telegrama care anunţa moartea lui Sisi, primul gând a fost că s-a sinucis. Un mesaj sosit ulterior, cu detalii despre asasinare, l-a făcut să respire oarecum uşurat. În această a doua telegramă i s-a cerut permisiunea de a i se efectua o autopsie decedatei, iar răspunsul împăratului a fost că toate procedurile prevăzute de Legea elvețiană ar trebui să fie respectate.

Autopsia a fost efectuată a doua zi de către doctoral Golay, care a descoperit că arma a pătruns în toracele lui Sisi la o adâncime de 85 de milimetri, i-a fracturat a patra coastă, i-a străpuns plămânul și pericardul și a pătruns în inimă, în partea de sus, apoi a ieșit la baza ventriculului stâng. Rana era foarte îngustă și, din cauza presiunii exercitate de corsetul extrem de strâns al lui Sisi, hemoragia sângelui în sacul pericardic al inimii a fost încetinită la doar câteva picături. Până când sacul nu s-a umplut, inima împărătesei a bătut aproape normal, de aceea Sisi a putut să meargă singură de la locul asasinatului la rampa de îmbarcare a vasului.

Doctorul Golay a fotografiat rana, iar fotografia a ajuns la procurorul general elvețian care a investigat asasinatul. Acesta a distrus-o, câteva săptămâni mai târziu, din ordinul împăratului Franz Joseph, împreună cu instrumentele de autopsie.

Geneva s-a îmbrăcat în doliu. Corpul împărătesei Elisabeta a fost așezat într-un sicriu triplu: două interioare de plumb, al treilea, cel exterior, din bronz, aşezat pe un soclu cu picioare tip gheare de leu. Marți, înainte de sigilarea sicrielor, reprezentanții oficiali ai lui Franz Joseph au ajuns la Geneva pentru a identifica trupul împărătesei. Coşciugul era prevăzut cu două panouri de sticlă, acoperite cu uși, care puteau fi trase pentru a permite să i se vadă fața.

Miercuri dimineață, Sisi a fost transportată la Viena la bordul unui tren mortuar. O inscripție simplă se afla pe sicriul ei: „Elisabeta, împărăteasa Austriei”. Pentru că împărăteasa era extrem de iubită pe teritoriul locuit de maghiari, cuvintele „și Regina Ungariei” au fost adăugate în grabă, de-abia după ce cortegiul a ajuns la Viena.

Întregul Imperiu Austro-Ungar a fost în mare doliu. 82 suverani și nobili de rang înalt au format cortegiul lui Sisi în dimineața zilei de 17 septembrie, spre Cripta Capucinilor, locul de înmormântare al dinastiei de Habsburg.

Procesul asasinului a început luna următoare, în Elveția. Când a aflat că pedeapsa capitală fusese abolită la Geneva, s-a enervat și le-a trimis autorităților o scrisoare în care cere să fie judecat într-un alt canton, astfel încât să poată fi martirizat după moarte, dar acest lucru nu s-a întâplat și bărbatul a fost condamnat la închisoare pe viață.

Lucheni și-a scris memoriile din copilărie în timp ce se afla în penitenciarul Évêché din Geneva, dar caietele lui au dispărut. A fost găsit spânzurat în celula sa pe 19 octombrie 1910, capul său a fost conservat în formol și trimis la Viena în 1986, fiind expus în Narrenturm până în anul 2000, când rămășițele sale au fost înmormântate la Cimitirul Central din Viena.



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

3default Re: ISTORIA ALTFEL Lun Noi 22, 2021 11:12 pm

Eliza

Eliza
Admin

Franz Joseph, moartea ultimului mare împărat

ISTORIA ALTFEL Image-placeholder-title


La începutul lunii noiembrie 1916, inflamația cronică a căilor respiratorii de care suferea împăratul s-a agravat și s-a transformat în pneumonie. În ciuda febrei persistente, bărbatul în vârstă de 86 de ani și-a respectat rutina zilnică obișnuită muncind mult și primind, ca de obicei, audiențe în dimineața zilei de 21 noiembrie. Starea sa s-a deteriorat rapid spre după-amiază, iar la scurt timp după ora 21.00 Franz Joseph a murit în prezența membrilor apropiați ai familiei. Adjutantul imperial Adalbert Spányik von Dömeháza și Eugen Ketterls, valetul lui personal, i-au declarat decesul. Două zile mai târziu, trupul său a fost trimis medicilor Kerzl, Kolisko și Ortner.

Franz Joseph
Pe 30 noiembrie, cu ocazia înmormântării marelui împărat care a domnit timp de 68 de ani, monarhia habsburgică s-a desfășurat pentru ultima oară în toată splendoarea ceremonialelor sale. Sicriul suveranului decedat a fost adus de la Palatul Hofburg, cortegiul funerar mergând de la Schweizerhof peste Heldenplatz, apoi pe Ringstrasse, pe lângă Operă și Ministerul de Război, trecând pe Franz-Josefs-Kai și Rotenturmstrasse până la Catedrala Sfântul Ștefan.

Carol, strănepotul și succesorul bătrânului conducător al imperiului a condus cortegiul funerar, în care se aflau reprezentanți ai puterilor aliate, toți prinții germani și reprezentanții Casei de Habsburg. Franz Joseph a fost înmormântat lângă soția sa, Sisi a Austriei, și fiul său, Arhiducele Rudolf, în Cripta Imperială din centrul Vienei.

În testamentul pe care și-l făcuse pe 6 februarie 1901, Franz Joseph s-a ocupat în primul rând de familia sa apropiată.

Mici adăugiri făcute în 1913 și 1914 se refereau la diverse sume pentru moștenitorul tronului, ducesa de Hohenberg și copiii lor, dar și pentru Otto Windisch-Graetz, soțul nepoatei sale, Elisabeta. Testamentul nu a mai fost actualizat de împărat după 1914.

Moartea și înmormântarea lui Franz Joseph au fost considerate mai târziu ca semne ale prăbușirii viitoare a monarhiei, care i-a supraviețuit împăratului cu doar doi ani și s-a prăbușit în octombrie – noiembrie 1918.

Ceremonia funerară a fost înregistrată și poate fi urmarita online AICI



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

4default Re: ISTORIA ALTFEL Mar Noi 23, 2021 11:28 pm

Eliza

Eliza
Admin

Willem al Olandei, ultimul monarh timp de 123 de ani

ISTORIA ALTFEL King_William_III_-e1637645668189

Willem al Olandei s-a născut pe 19 februarie 1817 la Bruxelles, fiind fiul regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei.

Prințul s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart pe 18 iunie 1839, dar mariajul a fost nefericit, cei doi soți având temperamente și puncta de vedere complet diferite. La moartea tatălui său, în 1849, a preluat tronul Țărilor de Jos și a domnit timp de 41 de ani.

După 38 de ani de căsătorie, în 1877, regina Sofia a murit și în același an regele Willem al Olandei și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d’Ambre, o cântăreață de operă franceză, căreia i-a oferit titlul de Contesă d’Ambroise fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de cabinetul său, suveranul a abandonat planurile de nuntă.

Doi ani mai târziu, în 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emma de Waldeck și Pyrmont. Emma era cu 41 de ani mai mică decât el și căsătoria nu a fost bine privită de curtea regală, dar în cele din urmă nunta a avut loc pe 7 ianuarie 1879, la Arolsen.

De fapt, regele spera ca, prin această căsătorie, să rezolve problema succesiunii dinastice pentru a evita stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Fiii lui din prima căsătorie nu erau apți să devină regi: prințul Willem de Orania se retrăsese la Paris unde a dus o viață de aventurier și a murit la vârsta de 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani, iar prințul Alexandru avea grave afecțiuni psihice.

După primul an de căsnicie, tânăra regină Emma îi dăruiește o fiică, pe Wilhelmina, care, în 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj al regelui, devine moștenitoarea coroanei.

Regele Willem al Olandei se îmbolnăvește grav în 1887 și moare la castelul Het Loo pe 23 noiembrie 1890. Pentru că Wilhelmina era minoră, regina-mamă Emma devine regentă pentru fiica ei și va îndeplini acest rol până când fiica sa împlinește 18 ani, în 1898. Copila a fost educată la palat, unde fusese aproape complet izolată, iar mama sa i-a impus un regim de pregătire foarte strict.  Pe tot timpul regenței, Emma și-a ținut fiica închisă ca într-o “colivie”, ferind-o de orice contact cu persoanele străine, va mărturisi ea.

În 1890 Wilhelmina devenea prima din lungul șir de regine ale Olandei care au condus regatul timp de 123 de ani. Tânăra s-a căsătorit cu Hendrik, Duce de Mecklenburg-Schwerin, pe 7 februarie 1901, la Haga, iar pe 30 aprilie 1909 s-a născut singurul copil al cuplului, Juliana a Olandei.

Poreclită „regina de oțel”, ea va da dovadă de mult curaj în timpul celor două războaie mondiale pe care le traversează în timpul domniei. Pe 13 mai 1940, în pragul capitulării armatei, regina împreună cu tot guvernul se autoexilează la Londra, dar refuză să accepte înfrângerea, continuând lupta din exil. Revine în țară pe 5 mai 1945, după capitularea Germaniei. Din motive de sănătate, pe 4 septembrie 1948, după o domnie de aproape 58 de ani, Wilhelmina abdică în favoarea unicei sale fiice, Juliana, și se retrage la castelul Het Loo, dedicându-se pasiunii ei, pictura.

Curajoasa regină a murit la castelul Het Loo la vârsta de 82 de ani, pe 28 noiembrie 1962, și a fost urmată la tron de fiica ei, Juliana, care a abdicat la vârsta de 71 de ani în favoarea fiicei ei, Beatrix Wilhelmina. Tronul Olandei a fost moștenit pe 30 aprilie 2013 de fiul acesteia, Willem-Alexander, actualul rege al Olandei. Suveranul are 54 de ani, este căsătorit cu Maxima, o argentiniancă, și are trei fiice, Catharina, Alexia și Ariane, cea mai mare dintre ele, acum în vârstă de 17 ani, fiind prima în linia de succesiune la tron.



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

5default Re: ISTORIA ALTFEL Joi Noi 25, 2021 8:28 pm

Eliza

Eliza
Admin

Eroul uitat al Unirii: a zburat la minus 30 de grade, carlingă descoperită!!!

Vasile Niculescu a fost cel desemnat să ducă documente de o importanță istorică de la Bacău la Blaj, în noiembrie 1918. Iarna era grea, organizatorii Marii Uniri nu putea comunica terestru. Știa traseul, cu un an în urmă lansase manifeste peste Ardeal. S-a uns cu parafină, și-a pus haine groase. Aeroplanul n-avea carlingă închisă! A trecut Carpații, a aterizat pe Câmpia Libertății. S-a întors cu mesaj că cei din Transilvania se vor regăsi cu cei din patria-mumă.

Nu i-au dat medalii, nu i-au acordat nimic. A continuat să zboare. Puțini oameni și-au mai adus aminte de el și de al său eroism. S-a făcut ceasornicar, în Rădăuți. Picta chipurile semenilor și apoi le făcea cadou planșa. S-a stins în anonimat. Repauzează în singurul cimitir din lume prin care trece o cale ferată ”activă”
ISTORIA ALTFEL Nicule10

Vasile Niculescu avea 27 de ani când a fost numit pentru misiune: ”Am acceptat imediat, fără nici cea mai mică reținere”

Rădăuțiul anului 1961 e liniștit. O depeșă aterizează pe strada ”Stadionului”, la numărul 6. Când vede expeditorul, bunicul de 70 de ani apucă scrisoarea cu mâini tremurânde:

”Nu este prilej de sărbătoare creștinească și națională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începutul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria și în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au așezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătorești din războiul cel mare și sfînt. S-a văzut nedreptatea pe care consucătorii țării din acele vremuri au avut-o față de dumneavoastră, de a nu vă acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu știu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea și la actul de dreptate ce vi se cuvine”.

Rândurile-s semnate de marele aviator, generalul Andrei Popovici, fostul comandant al Grupului 2 Aeronautic Tecuci, personalitate uriașă a aeronauticii noaste. Lacrimile blajinului ceasornicar pleacă la drum...

Vasile Niculescu a plecat la drum, în viață, pe 21 noiembrie 1891, la Fălticeni. A absolvit Seminarul Teologic în 1915, dar era clar că nebunia vântului îl atrăgea. Iubea zborul, iubea avioanele, așa că în același an, pe 24 ianuarie, a plecat spre București. S-a înscris la Școala de Pilotaj de la Băneasa, absolvită. La 10 iulie a fost avansat plutonier și a ajuns în Corpul de Aviație, fiind avansat, din nou, sublocotenent.

În momentul intrării țării noastre în luptele Primului Război Mondial, Niculescu cere să fie trimis pe front. Face parte din Escadrila de recunoaștere și bombardament ușor F4. Se reamarcă în mai multe bătălii, apoi este mutat cu a sa unitate în Basarabia, unde bombardează, cu succes, trupele bolșevice de pe teritoriul românesc. Trece peste Nistru, atacă pozițiile inamice de la Moghilev.

Întâia mare conflagrație mondială a omenirii e gata, dar Regatul tot nu e unit cu Transilvania. Se aude zvon de Reîntregire, însă lucrurile nu-s limpezi, trebuie mare grijă.

La mijloc de noiembrie 1918, Vasile Niculescu, acum locotenent, e chemat în biroul superiorilor. I se spune că a fost ales pentru o misiunea cu însemnătate imensă și că avea să treacă peste Carpați, în Ardeal! E desemnat pentru că știa traseul: cu un an în urmă, plecase peste crestele munților pentru a lansa manifeste fraților de dincolo. Iarna era aspră, trebuia cineva cu experiență, mai ales că zborul avea să ducă documente vitale. Nu se putea comunica terestru! E 23 noiembrie 1918, dimineața. Căpitanul Atanase Enescu, erou aviator, este cel care pregătește aparatul de zbor. ”Am acceptat fără nici cea mai mică ezitare”, începea povestea Vasile Niculescu, într-un interviu radio acordat în 1979. Deși timpul trecuse, își amintea tot, la perfecțiune. ”Ne-am dat fețele cu parafină, eu și maiorul Precup, pasagerul. Am băgat și mănușile în soluție, să nu ne înghețe. Știam că acolo, sus, la 2.600 de metri, e ger năprasnic. Când am văzut mitraliera, am cerut să fie scoasă. Nu ne era teamă, vorbeam despre un zbor de pace, ce trebuință să avem de o mitralieră? Era liniște în lungul Siretului. Doar olecuță de aburi. Am luat direcție spre Moinești, Miercurea Ciucului. Ceahlăul avea căciulă mare de zăpadă. Am zburat între Târnave. Deasupra Blajului am văzut agitațiune mare. Ne-am rotit de câteva ori, dar nu prea aveam unde să aterizăm. Vreme grea, Câmpia Libertății era accidentată. Am ales malurile Târnavei, am încercat acolo. Ne-am oprit fix lângă o cale ferată, ziceai că totul a fost calculat”.

Avionul Farman 40, cu numărul de serie 3.240, rezistase. El, pilotul și pasagerul. La minus 30 de grade!!! Zborul Bacău – Blaj fusese un succes. Guvernul român, aflat încă în exil la Iași, și Consiliul Național Român Central din Transilvania trebuiau să comunice, dar, din cauza iernii crunte, acest lucru se putea face doar par-avion… Un sac plin de manifeste pentru Unirea cu patria mumă, dar și o geantă sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea lui Ion I.C. Brătianu, prim-ministrtul țării, adresată Consiliului Național, un act de o importanță crucială, pentru că vorbea despre Unirea de peste câteva zile. Niculescu dusese toate acestea la Blaj fără mitralieră, fără armament, fără parașute, cu carlinga deschisă, cu câteva sute de ore înainte primei zile de decembrie!!!

”La început erau puțini. Apoi, când s-a dat vestea, oamenii au început să se strângă pe Câmpia Libertății. Discursuri, cântece. S-au uitat puțin ciudat la noi, eram îmbrăcați cu căciuli mari, haine groase. Apoi, după ce și-au dat seama cine suntem, s-au bucurat. Vreo 10 studenți și profesori au spus că au grijă, în noapte aceea, de avion. Au zis că nu se mișcă de acolo, că-l apără cu trupurile lor. Au făcut foc lângă și au stat așa, până dimineață”, își aducea aminte Niculescu. ”Armata noastră nu trecuse, încă, Munții Carpați. Eu, da!” Au venit și soldați din Garda Națională, chiar acolo, lângă aeroplan. S-au pus și ei de veghe, schimbându-se din oră în oră, din cauza gerului.



”Noi vrem să ne unim cu Țara!”

S-a mers la Palatul Metropolitan, s-au analizat documentele. La șase ale serii s-a ajuns la restaurantul ”Patria”, cel ce avea să găzduiască ședința festivă. Acolo, mitropolitul Vasile Suciu, președintele Consiliului Național Român din Blaj, a anunțat hotărârea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău, pentru a da vestea că românii din Transilvania se vor uni cu țara. Mai spre noapte, s-a purces, din nou, la drum, spre Mitropolitan, unde s-a decis ca Marea Adunare Națională de la Alba Iulia să aibă loc pe 1 decembrie. Orele astrale ale neamului nostru.

ISTORIA ALTFEL Niculescu%202

Fotografia-simbol de la Marea Unire. Fără aportul lui Vasile Niculescu, lucrurile nu s-ar fi putut mișca atât de repede

Niculescu a mers să se culce. ”A doua zi de dimineață, odihnit, am zburat înapoi. Iar față dată cu paragfină, iar haine groase. Însă eram extrem de fericit”. La plecare, pe lângă actele importate, pilotul a primit de la frații de peste Carpați, în mod simbolic, o bucată de piatră care se păstrase din monumentul ridicat în anul 1848 de către românii de pe Câmpia Libertății și care fusese distrus de austro-ungari. Sute de români i-au cerut pilotului să-I lase să se semneze pe pânza avionului, cu un creion chimic muiat în gură. Pe lângă însemnătatea imensă pentru Actul de la 1 Decembrie, zborul Bacău-Blaj și retur însemna prima legătură a Regatului cu Transilvania, după Pacea de la București, impusă de către Puterile Centrale în primăvara anului 1918.

”Din Țara Românească ne-a sosit azi la ora 1 d.d. locotenent pilot Niculescu din Armata română și căpitanul Precup, originar din Transilvania: au sosit cu aeroplanul, împrăștiind apelul pentru Blaj. Dânșii au plecat de la Bacău și au parcurs drumul până la Blaj în două ore. Lumea a alergat în toate părțile, aclamând aeroplanul cu culorile românești. După câteva virajuri peste oraș, aeroplanul a aterizat pe Câmpul Libertății. Toată lumea a grăbit într-acolo, prin gheață, zăpadă și tină, ca să se strângă mâna fraților ce ne-au adus solia mântuirii. Ei ne-au spus că Armata română a trecut Carpații prin zăpada de peste 2 m și că vin să ne îmbrățișeze cu drahoste de frați și să anunțe locuitorilor străini de pe plaiurile românești că vin în numele păcii și a libertății tuturor neamurilor”.

Ziarul ”Unirea” din Blaj, 24 noiembrie 1918, anul XXVIII, nr. de propagandă 10, sub titlul: ”Prima solie”



Aviatorul Vasile Niculescu, cel care cu doar trei zile înainte adunase 27 de ani, se întoarce la unitatea sa și la acțiunile de luptă. Nu-i dezamăgit, nu făcuse asta pentru medalii, dar, în jurul său, toată lumea vorbește că trebuie să primească Ordinul ”Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Lucru ce nu se petrece. La 23 iunie 1919, având de efectuat o acțiune de recunoaștere în Transnistria, aterizează forțat în spatele liniilor bolșevice. Are o defecțiune la motor. E luat prizonier de comuniști și dus la închisoare, la Odesa, avea să fie eliberat peste o lună.

După terminarea Primului Război Mondial, pilotul face parte din Grupul 1 Aeronautic. Pe 24 octombrie 1923, la cinci ani de la istorica sa misiune, se avansat căpitan. 1925 îl găsește într-un stagiu de pregătire în Cehoslovacia.

În 1926 părăsește aviația, la cerere. E transferat la Centrul de Recrutare Rădăuți, apoi la Regimentul 96 infanterie. Pe 31 octombrie 1937 demisiionează din armată, cu gradul de căpitan.

Oamenii îl uită. Nu și foștii camarazi de arme. Andrei Popovici îi trimite scrisoarea. Apoi, pe 1 noiembrie 1967, primește alta. E semnată de Ionel Pop, membru al Consiliului Național Român Central. Iar se cutremură:

”… sunt cu sufletul înălțat de amintirea glorioaselor zile din iarna anului 1918 și nu-mi lipsesc câteva lacrimi din ochii obosiți. Da, mult stimate domnule locotenet-aviator, sunt același Ionel Pop, care la 23 noiembrie 1918, a alergat într-un suflet să vă primească și să vă îmbrățișeze pe Câmpia Libertății din Blaj unde ați aterizat. Nu se uită marele fapte ale unui zburător-erou. Îl uită numai politicienii, cei care au luptat pentru România Mare nu pot să facă așa ceva. Iar Dumneavoastră ați contribuit din plin la Marea Unire. Și asta nu se uită!”

ISTORIA ALTFEL Niculescu%203

Mormântul ”Pilotului Unirii” din cimitirul din Rădăuți

Dar regimul comunist vine cu data de 23 August. 1 Decembrie e uitat. Cum uitat e și eroul-pilot. Devine ceasornicar. Are talent cu pensula, cu creionul. Face portrete celor din Rădăuți, le dăruiește, apoi, gratis, planșa. Prin 1979, Constantin Ivăneș, redactor la Radio Cluj, vine să facă un mini-interviu cu Vasile Niculescu. Singurele vorbe rămase de la el.

Se stinge ”în anonimat total”, așa cum spun toți cei care l-au cunoscut. Pilotul ”Zborului Unirii” urcă la cer pe 24 aprilie 1980. E înmormântat în cimitirul din Rădăuți, singurul din țară traversat de o cale ferată în uz…

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

6default Re: ISTORIA ALTFEL Dum Mar 27, 2022 12:44 am

Eliza

Eliza
Admin

Rallu, Domnița care ne-a ostoit setea de cultură la ”Cișmeaua Roșie”, colț cu Podul Mogoșoaiei

În 1818, când nu a adunat încă 20 de primăveri, fermecătoarea fiică a domnitorului fanariot Ioan Vodă Caragea, militează pe lângă tatăl seu pentru ca bucureștenii să vază, întâia oară în istorie, cum peste capetele lor trece un balon cu aer cald. Apoi, singură, pune bazele primului teatru din Țările Române, atât ca locație, cât și ca joc. Cheamă actori din Vechea Eladă, din Viena și, pe 8 septembrie, dă reprezentațiunea de gală, cu ”Italiana în Algir”. Dar cum Vodă plătise la turci pentru trei ani de domnie și șezuse șase, e nevoit să fugă, pentru ca otomanii să nu-i despartă capul de trunchi. Domnița Rallu e văzută prin Austria, prin Italia, prin Atena. Sprijină Eteria. Legendele spun că prin intermediul unui actor de-al lui Zorba, Costache Aristia, continuă să ”sponsorizeze”, peste ani, teatrul românesc ce se chinuie să scape de pamperși. Se va stinge, în 1870, în Lipscani...

Ajunsă la nici 14 ani în Țara Românească, Rallu Caragea va învăța, imediat, limba noastră. Apoi va milita pentru... zborul balonului cu aer cald – ”Bășica lui Caragea”, dar și pentru ridicarea primului teatru de la noi

Ăsta bătrân se aburcase pe tronul Valahiei după o excursie la Poartă. Se prezentase, acolo, cu 8.000 de pungi de galbeni, adicătelea 4.000.000 de lei aur, și turcii, băieți de comitet, îl puseseră domn. Istă treabă se petrecea pe la 8 septembrie 1812. Ioan Caragea era fiu al marelui dragoman Gheorghe Caragea și al Sultanei, puișorul fostului domn al Moldovei, Ioan N. Mavrocordat. De când suise pe tron, avusese multă treabă: pusese bir pentru ”femeile rele”, lăsase mână liberă dregătorilor, de bietul Ion Ghica ajunsese să scrie că ”se fură ca pe vremea lui Caragea”, dăduse ”Legiuirea” ce-i poartă numele, primul cod de legi din Valahia, avusese nenorocirea de ciumă, cu 70.000 de oameni morți, însă fondase, la Mănăstirea Sfântul Sava, și o școală românească.

Tovarășa de viață îi era Elena Skanavi, soră cu Maria Skanavi-Mavrogheni. Din iubirea lor rezultară doi băieți, Gheorghe și Constantin, și trei fete, Rallu, Roxana și Smaragda. Asupra mezinei vrem a zăboi în rândurile cari urmează.

Ralu Karatzis, după numele primit la naștere, nu era de pe iste meleaguri. Scosese primul ”oaaaa” la Constantinopol. Pe la 13 ani, făcuseră bagajele și poposiseră la Bucuresci, unde tatăl venise ca domn fanariot al Țării Românești. Se vedea de la distanță că era dintr-alt aluat. Avusese parte, din fragedă pruncie, de o educațiune aleasă. Nu-i erau străine franceza, greaca, germana și turca. Aici, pe apa Dâmboviței, deprinsese și româna. ”O persoană cu inspirații artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe”, după cum nota același Ion Ghica.

Pe la 1816, pre când adunase 17 primăveri, dete vorbă la câțiva tineri greci – rude și prieteni – din Școala Grecească de la Schitu Măgureanu, s-o ajute să puie în scenă nește piese de teatru. Se suise pe scară, tăiase pânza, pusese hârtie poleită și organizase, în apartamentul său din palat, o mică scenă. Ici se ițiseră elenii despre care făcurăm vorbire: se jucase ”Oreste”, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, ori idile precum ”Daphnis și Chloe”. Reprezentațiunile prinseseră, așa că Domnița Rallu, cum avea să fie știută de către toată lumea, se gândea la ceva maiestuos.

A sa soră, Roxana, n-o ajuta. Se luase cu viitorul domn al Moldovei, Mihail Șuțu al II-lea (cu care avea să aibă șapte copii), își vedea de ale ei. Rallu strânse, din nou, trupa de greci. Iubitoare de Euripide, iubitoare de Sofocle. ”Cât despre teatru – zice istoricul C. Gane – acesta nu era pentru Rallou un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răsplăti cultura, de-a înălța sufletele celor care trăiau prea lipiți de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocațiune, un apostolat”.

Dar Rallu dorea o permanență, o sală numai pentru teatru. Din pasiunea ei, din arzătoarea ei iubire față de scenă, avea să ia naștere prima sală de spectacole ”adevărată”, profesionistă, din București. Din Țările Române. Primul teatru.

Haideți să zăbovim olecuță și să vedem cum stă treaba prin Bucuresci cu 200 de ani în urmă. Urbea numără 16.000 de case și 100.000 de suflete. Negustorii sunt, în mare parte, greci, apare, la cișmeaua din Capul Podului Mogoșoaiei, prima tipografie particulară de la noi, cea a lui Constantin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrache Topliceanu. Domnița n-are stare, nu stă locului. E 26 iunie 1818, când bucureștenii văd, pentru prima oară în istorie, zborul unui balon cu aer cald. Vodă Caragea nu credea o iotă despre ridicatul de la pământ, deși Rallu îi făcuse călindar capul cu isprăvile unor franțuji – frații Montgolfier – cei care se jucaseră, cu ceva ani în urmă, de-a Dedal, și reușiseră. De dragul seu, Caragea numai ce dete poruncă la niște meșteșugari brașoveni ce zămisliră o stofă cu diametrul de opt metri, trasă în batist.

Trebuia un loc viran. 40.000 de suflete – de e să dăm crezare cronicarilor prezenți la eveniment, aceasta însemna cam jumătate din oraș – așa că se mersese pe Dealul Spirii, la ”Curtea Arsă”. Se legase un rămășag, undeva e la 10.000 de taleri, cum că ”drăcovenia” nu se poate sălta. ”Bășica s-a înălțat drept în sus și părea un mare ișlic boieresc, legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr”, scrie un martor pe niște memorii păstrate pe la Mănăstirea Govora. Balonul, fără personal navigant avea să cază ”La vale de Bucuresci, prin preajma Dudeștilor, într-o gârlă”. Rallu bătuse tot timpul din palme, bucuroasă, alături de ale sale domnițe de companie...

Dar uite că ne luarăm cu scrisul și uitarăm de teatru!

”S-a zidit la Cișmeaua Roșie un teatru în toată forma, cu parter, stale, cu scenă și cu mai multe rânduri de loje, și a trimis pe Aristia la Paris, ca să studieze la vestitul Talma”, scrie Ion Ghica. Două scurte precizări. Prima. ”Cișmeaua Roșie” de pe Podul Mogoșoaiei se găsea la colț cu actuala General Berthelot. A doua. Constantin (Costache) Aristia era un actor și scriitor grec, viitor om politic. Elev fiind, era ”fiert” pe teatru, așa că la 18 ani fusese trimis pe malurile Senei, să deprinză misterele jocului de la François-Joseph Talma, comediant de marcă.

E 8 septembrie 1818, dată ce trebuie reținută. Pentru că atunci, acolo, la ”Cișmeaua Roșie”, cu ”Italiana în Algir”, capodopera lui Rossini, se dete la noi prima reprezentație în teatrul special amenajat pentru iste lucruri. Gata! Se pornise la drum! Între 1818 și 1820 aici se vor juca, în grecește, piese ce corespundeau idealurilor de luptă ale Eteriei; între acestea, ”Brutus”, de Voltaire, era cea mai des pusă în scenă. Pe la finalul lui septembrie 1818, aici ajunseră și actori din Viena, care urcară cu ”Hoții”, de Schiller. Domnița Rallu organiza totul, în cele mai mici detalii, de la program, la invitați. Când nu era teatru, dădea, acolo, baluri. Niciodată, dar niciodată, locul nu rămânea neînsuflețit! ”Domnița Ralú clădi la Cișmeaua Roșie o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii”, spune Nicolae Filimon, autorul faimosului roman ”Ciocoii vechi și noi”.

Dar, din păcate, deși piesele se vor da ani buni de acum încolo, Domnița Rallu va patrona locul numai... 20 de zile. Pe 29 septembrie 1818, pretextând că pleacă să ia aer, la o plimbare prin afara orașului, Caragea, dimpreună cu întreaga sa familie, alături de o gardă de 300 de arnăuți, fuge la Brașov, ca să nu aștepte să fie mazilit de către turci. Își plătise domnia pe trei ani, stătuse șase... Luară calea exilului, spre Elveția de azi, apoi spre Austria. Se stabiliră în Italia, apoi, din 1828, în Grecia. Fostul domnitor se stinse la 8 ianuarie 1845, în casa lui din Atena.

Domnița Rallu, născătoarea de spectacol, de teatru, de frumos, fu nevoită, așadar, să prindă calea celor străinătățuri. Se căsători cu Gheorghe Arghiropol, cu care avu doi copii. Avea să sprijine, cu bani, Eteria. Se stingea în 1870, la Thonberg, azi parte din orașul german Leipzig. Lipscaniul, pentru cei care limba lui Goethe era prea grea.

Din inerție, la ”Cișmeaua Roșie” piesele aveau să curgă până la 1820, mai bine de un an și jumătate de la ”fuga” Domniței Rallu. Rămasă fără viață, clădirea piere într-un incendiu, în 1825... Opt ani de zile, în București nu mai mișcă nimic din punct de vedere spiritual. Abia pe la 1833, Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu pun bazele Societății Filarmonice, o asociație ce avea drept țel declarat încurajarea dramaturgiei naționale.

Domnița Rallu Caragea a fost personaj principal în filmul ”Zestrea Domniței Ralu”, regizat în 1971 de Dinu Cocea, după un scenariu de Eugen Barbu și Mihai Opriș. Rolul a fost interpretat de regretata Aimée Iacobescu. Personajul avea să mai apară în alte două pelicule, ”Haiducii lui Șaptecai” și ”Săptămâna nebunilor”

Trecut-a multă vreme de atunci, docomenturile-s greu de găsit, dacă or mai exista. Dar, din ce se știe, cei ce făceau parte din Societate cotizau între 2 și 48 de galbeni de persoană. Un singur artist dădea mai mult și nu se uita la sută. Unii spuneau că banii aceștia veneau de la Moscova, unde o Domniță îi trimisese, cu ani în urmă. A, scuze, am uitat să pomenim numele actorului cel cu dare de mână: Constantin Aristia. Grec la bază...
ISTORIA ALTFEL Basica-1

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

7default Re: ISTORIA ALTFEL Mar Apr 05, 2022 11:26 pm

Eliza

Eliza
Admin

Petru Movilă, Sfântul, Mitropolitul Kievului – Apărătorul ortodoxiei din Ucraina

Se amintește puțin spre foarte puțin de fiul domnitorului român. Erudit de seamă, vorbitor de limbi străine, cărturar, ostaș, devine Mitropolit al Kievului, al Galiției și al Rusiei Mici. Simte ”presiunea” catolicismului, așa că militează întru apărarea tradițiilor ortodoxe. Fondează școli unde aceste taine să fie învățate, zămislește biserici, scrie pagini importante. Se stinge puțin după 50 de ani, lăsându-și opera neterminată, însă e recunoscut ca Sfânt de către Sinodul Bisericii Ortodoxe din Ucraina, dar și din România.

ISTORIA ALTFEL Petru%20Movila%201
Petru Movilă, Mitopolitul Kievului, postură din care a militat pentru apărarea ortodoxiei nu numai în Ucraina, ci și în zonă

Copilul se născuse pe 21 decembrie 1596, la Suceava, ca al patrulea fiu al voievodului Moldovei, Simion Movilă, vlăstar al unei mari familii boierești. Tatăl, frate cu Ieremia Movilă, fusese urcat pe tronul Țării Românești de către generalul polon Zamoiski, care-l învinsese pe Mihai Viteazu la Telejen, în octombrie 1600. În iulie 1606, când Ieremia se stinse, Simion ajunge domnitor și al celelaltei provincii istorice românești.

Părinții l-au botezat Petru, pentru a păstra vie memoria străbunicului său Petru Rareș. Mama, Margareta, era femeie cu carte. De la unchiul său, Gheorghe, Mitropolit al Moldovei, s-a deprins cu buchisirea slovelor sfinte, dar și cu frica de Dumnezeu. Celui mic în plăcea să colinde mănăstirile, cinstind, încă de la o vârstă fragedă, moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Tatăl era un înțelept apărător al Ortodoxiei, iar iubirea aceasta fusese transmisă și mai departe: ”Din copilărie, după o dorință de Dumnezeu iubitoare și o dispozițiune a inimii, am ținut cu tot dinadinsul la întărirea, cinstirea și înfrumusețarea Sfintei Biserici”.

După obiceiurile vremii, Petru, ca fiu de nobil, a trebuit să urmeze studiile militare, devenind, de tânăr, ofițer în armata leșilor, participant la două bătălii: cea de la Țuțora (toamna lui 1620), pe malurile Prutului, unde o uniune polono-lituaniană s-a opus Imperiului Otoman, și cea de la Hotin, din 1621, care a avut, de asemenea, aceeași beligeranți. În această ultimă campanie, unul dintre camarazii de arme a găsit un Tetravanghel de pe vremea domnitorului Ștefan cel Mare, aparținând Mănăstirii Neamț. Petru l-a răscumpărat, pe loc, cu o importantă cantitate de aur și l-a purtat mereu, cu sine, spre a cinsti memoria strămoșilor.

Sigismund al III-lea, Regele Poloniei, l-a ”simțit” în timpul luptelor. L-a văzut devotat, așa că l-a propus Înaltei Porți pentru a fi instalat pe scaunul Moldovei, descriindu-l cu apelativul ”Magnificul Petru Movilă”. Refuză, gândurile sale fiind îndreptate în cu totul altă parte. Devine ostașul lui Hristos, după cuvântul Sfintei Liturghii: ”Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Pe 15 august 1622 vizitează, pentru prima dată, Lavra Peșterilor din Kiev (cunoscută și ca Lavra Pecerska, o mănăstire istorică creștin-ordodoxă). Se îndrăgostește, imediat, de loc, urmând a rămâne aici multă vreme. E tuns în monahism la Kiev, în 1627, ajungând arhimandritul lăcașului de cult în luna decembrie, același an. Pune bazele unui colegiu de care se va ocupa în mod direct, cu dascăli bine pregătiți și cu cărți în latină și în greacă. Pentru că și el studiase, pe la 15 ani, la Liov, poetica ori retorica, fondează clase de gramatică, de dialectică, de omiletică și, normal, de teologie.

În acel moment, Ucraina, țară ortodoxă, se află sub dominația Poloniei, stat romano-catolic. Pe la 1595-1596, aici se realizase o Uniație (n.a. – Unire) a unei părți a Bisericii Ortodoxe din Ucraina, cu  Biserica Romei din Polonia. ”În momentul în carea luat ființă această nouă realutatea bisericească – Biserica Greco-Catolică din Ucraina – ierarhia ortodoxă a fost practic desființată, activitatea în mănăstiri și prin preoți a fost redusă”, scria părintele Dumitru Stăniloae.

Ctitorul celei mai vechi instituții de învățământ superior din Ucraina

Petru Movilă devine, în 1633, Mitropolit al Kievului, al Galiției și a toată Rusiei Mici, termen dat unei părți din teritoriul Ucrainei până la finele secolului al XIX-lea. Are de luptat cu expansiunea Reformei protestante, dar și cu replica viguroasă dată acesteia de Contrareforma Bisericii Roman-Catolice. Vladislav, Regele Poloniei, întărește numirea sa pe 12 mai 1633.

Petru Movilă are mult de muncă. Transformă colegiul fondat într-o Academie Duhovnicească, școală cu caracter universitar, considerată cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. Devine unul dintre cei mai marii oameni de cultură ai vremii, fondând școli la Pecerska, la Bratska, urmărind ca tot clerul să-și recunoască apartenența la tradiția ortodoxă. După ce pune bazele a două tipografii ce vor devebi celebre, trimite meșteri în Muntenia, la Câmpulung, la Govora, la Dealu, pentru a realiza cărți religioase. În Ucraina, are grijă să apară peste 50 de tipărituri: unele sunt scrise chiar de el, altele de ucenici, dar, la fiecare, există un ”cuvânt înainte” cu propria semnătură.

Însă vremurile credinței ortodoxe pe acele meleaguri sunt tulburi. Încep să circule tot felul de ”manifeste” cu vădite nuanțe catolice: o lucrare a lui Meletie Smotrițki, alta a patriarhului ecumenic Chiril Lucaris, apărută la Geneva. Mitorpolitul Petru Movilă își dă seama de posibila expansiune, așa că scoate ”Mărturisirea de credință”, lucrare argumentată cu Sfânta Scriptură, canoanele Bisericii și scrierea Sfinților Părinți. Scopul apariției ei era să expună învățătura ortodoxă de credință, și, în același timp, morala creștină. Pentru recunoașterea ei, se organizează Sinodul de la Kiev, din 1640, dar opera e mult prea complexă pentru a fi analizată într-o singură întrunire. Astfel se merge la Sindoul de la Iași, 15 septembrie-26 octombrie 1642, la Biserica ”Trei Ierarhi”. Refuză să participe, tocmai pentru a lăsa discuțiile libere, cu domnitorul Vasile Lupu pe post de coordonator. ”Mărturisirea” lui Petru Movilă este aprobată la 11 mai 1643, devenind, oficial, Mărturisirea de credință a Bisericii de Răsărit.

Activând departe de țara sa, mitropolitul Petru Movilă vorbea cu nostalgie, în repetate rânduri, despre descendenţa sa românească, numindu-se deseori “prinţ al Ţării Moldoveneşti”, folosind stema “străluciţilor Movileşti, domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei”, pe care „o imprima cu insistenţă în tipăriturile sale şi în cele sprijinite de el”.

Presimţind apropierea morţii, mitropolitul Petru al Kievului îşi dictează testamentul, exprimându-și fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, prin cuvintele: ”În credinţa sfântă, în care m-am născut, m-am educat şi cu nevrednicie, din voia şi îndurarea lui Dumnezeu port demnitatea de Mitropolit, în această credinţă, sfârşindu-se viaţa mea, doresc să mă prezint, şi înaintea măreţiei Domnului meu”, lăsând toată averea moștenită de la părinţi Bisericii, pentru restaurarea „bisericilor lui Dumnezeu, cele ruinate, care ajunseseră într-o stare demnă de plâns, iar parte pentru înfiinţarea de şcoli”. Doar o mică parte a averii, „câştigată în poziţia de civil”, o lasă lui Moise Movilă, fratele său.

ISTORIA ALTFEL Petru%20movila%202
Lavra Pecerska, faimosul său loc de îngropăciune


Trece la cele veșnice pe 22 decembrie 1646, fiind înmormântat în Catedrala Adormirii Maicii Domnului de la Lavra Pecerska.

În decembrie 1996, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a decis înscrierea în rândul sfinților a lui Petru Movilă, lucru petrecut, ulterior, în 2002, și în Sinodul Bisercii Ortodoxe Române, care-l prăznuiește pe fostul Mitropolit al Kievului pe 22 decembrie.

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

8default Re: ISTORIA ALTFEL Mar Apr 05, 2022 11:30 pm

Eliza

Eliza
Admin

Cum a sfârșit liderul PCR, predecesorul lui Gheorghiu-Dej: o rangă în moalele capului!!!

Ștefan Foriș a fost șeful comuniștilor români vreme de patru ani, între 1940 și 1944. Om crescut și educat în spirit bolșevic la Moscova, ar fi urmat să conducă țara în momentul în care Armata Roșie, eliberatoare, ajungea la București. A fost eliminat de luptele interne din partid, o poveste cu gangsteri și răfueli în cel mai pur stil mafiot. L-au îngropat sub dușumea, chiar în primul sediu al PCdR, după ce fusese ucis cu metode de Ev Mediu! Apoi i-au strâns de gât și mama, pe care au aruncat-o în Criș. Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat, în 1968...


ISTORIA ALTFEL Foris%201
Ștefan Foriș a fost considerat un lider nepopular, fără carismă, pentru că avea un spirit exagerat al disciplinei de partid, opusul total al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej



Ștefan Foriș (în maghiară Foris Istvan) a venit pe lume pe 9 mai 1892, la Târlungeni, în Brașov. Prefera să i se spună ”Marius”. Familie de ceangăi din Țara Bârsei. Părinții - Istvan Foris și Anna Kocsis – aveau ceva avere și dețineau o fabrică de cărămizi și țigle. A ajuns la liceul comercial de la poalele Tâmpei, apoi la Budapesta, la o facultate de matematică-ficiză, iar când Primul Război Mondial prinse a mușca din Europa, a plecat, combatant-voluntar, pe front, ca locotenent. La finele conflagrației, atins de aripa ideilor bolșevice, s-a înscris în rândurile Partidului Comuniștilor din Ungaria (îl cunoștea bine pe Bela Kun, născut în Sălaj, în Cehu Silvaniei ), apoi a activat în cadrul regimului Republicii Sovietice Ungare.

1919 îl găsește reîntors la Brașov. Peste doi ani, apare Partidul Comunist Român, interzis în 1924. Aderă la el. Pentru că stăpânește cuvintele, devine jurnalist la ziare de stânga. Pe la 1928, Tribunalul Militar din Cluj îl condamnă la zece ani de închisoare. Milita pentru ”autonomia provinciilor românești până la despărțirea totală de statul român”, alcătuit din ”petice” și din ”cucerirea” teritoriilor străine. Când aude că e rost de rearestuire, fuge în URSS. Viețuiește pe la Moscova, apoi pe la Viena ori Berlin. Când se întoarce în România, e săltat și stă în detenție între 1931 și 1935. Fuge, din nou, la marele frate sovietic. Înainte, însă, face o greșeală ce avea să-l coste scump: sătul de Doftana, semnează o declarație de renunțatre la propaganda comunistă. Deși, revine, rapid asupra ei, avea să fie mereu bănuit de trădare, din acel moment.

Foriș trăiește în conspirativitate din 31 decembrie 1940. Trece, cu barca, în dreptul Tulcei. Siguranța – care de obicei era bine informată – l-a scăpat de ceva vreme din mână. Se știa că e refugiat în URSS, unii spuneau chiar că a murit de ceva vreme. Plecase alături de Teohari Georgescu, alt NKVD-ist notoriu, acesta se întorsese singur... Numai că Ștefan revenise pe cai mari, iar acest lucru nu se aflase. Plecase la Moscova drept unul dintre militanții de vârf ai PCdR, se întorsese în poziția de secretar general. Din 6 septembrie 1940, Regele Mihai I se află la a doua sa domnie, dar Foriș insistă să i se spună ”Tovarășul Marius, președintele”. Nici azi nu se știe dacă de țară ori de partid... E șef peste comuniști, peste ilegaliști, se vede ”domnind” peste toți, din adăposturile sale conspiraționiste. Salută ultimatumul dat de URSS României și ocuparea Basarabiei și Bucovinei. Are sprijin ”roșu”, preia tot ce e de preluat de la foștii lideri Boris Ștefanov și Bela Breiner.

Dar comuniștii nu stau cu mâinile la spate. Se știa că în rândurile lor cine pierdea puterea era exclus, trimis la închisoare și, de cele mai multe ori, executat. Bela Breiner e arestuit în 1940, într-o casă conspirativă din Cartierul Obor. Singurul care scapă este Foriș, datorită prudenței sale. Gata! Acesta este momentul în care se naște ideea că e omul Siguranței, din moment ce doar el rămăsese liber. Teohari Georgescu, Iosif Chișnievski și Gheorghe Gheorghiu-Dej se apucă să gândească planul de înlocuire.

Frontul se afla la Iași. Armata Roșie se apropia. Scadența era din ce în ce mai aproape. Rușii erau nemulțumiți de cum se ”lucrase”, ilegaliștii trebuiau să fi luptat mult mai îndârjit contra nemților. Cine urma să fie cel sacrificat în fața tovarășului Stalin, în momentul în care trupele acestuia cucereau România?

Emil Bodnăraș, comunistul care a tras sforile

Foriș era calm. ”Președintele Marius” știa că numai un ordin de la Moscova putea să-l schimbe din funcție, nu-și făcea griji prea multe în această privință. Se gândea doar cum să se ascundă și să scape de Sigurnață până la sosirea tovarășilor, moment în care avea să se facă numirea cea mare, ”ungerea” sa, ca mulțumire pentru cei 15 ani de activitate.

Dar comuniștii noștri nu dormeau. Emil Bodnăraș ieșise din Închisoarea Caransebeș pe 8 noiembrie 1942. Singur ”coace” legenda că a reușit să restabilească legătura cu Moscova, într-o țară prietenă Germaniei naziste. Dej îi convinsese pe toți că Foriș e un trădător, că din cauza lui mulți tovarăși ajunseseră la Doftana, că făcuse multe greșeli politice. Armata Eliberatoare urma să transforme Comitetul format din ”revoluționarii” români într-un Guvern cu acte în regulă. Începuse cursa pentru posturi. Cine o pierdea, se putea considera mort. Sau chiar era mort, după cum se va vedea!

Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Bodnăraș, Pârvulescu, Rangheț ori Maurer vor să-l înlocuiască, dar se tem de Moscova. ”Eliberarea lui Foriș din funcția de Secretar General al partidului a fost ilegală iar acestă măsură nu a fost agreată de Kremlin”, avea să-și amintească Gheorghe Apostol. Trebuia lichidat cu rapiditate. Bodnăraș blufa, nu restabilise niciun fel de legătură cu cei din Komintern.

Pe 4 aprilie 1944, Bucureștiul este puteric bombardat de către Aliați. La ora 14.00, bombardierele B52 acoperă cerul. Sunt distruse multe cartiere, Gara de Nord, Calea Griviței. Peste 2.000 de morți. Dar comuniștii fără de scrupule nu așteaptă. Seara, în timp ce militarii adună cadavrele, Bodnăraș pleacă spre Foriș. Omul nu stă mai mult de două-trei zile într-un loc. Știe că e căutat de toți – prieteni sau adversari – schimbă des casele conspirative. Acum e într-o locuință de pe strada Monetăriei, colț cu Bulevardul Filantropia.

”În ziua de 4 aprilie a venit bombardamentul american... am crezut că ne va da planul peste cap”, rememora Bodnăraș. ”El era în panică. Nu circula nicio mașină. El... a vrut să dea impresia că este calm... Romeo (n.r. – garda lui de corp) îi era un câine devotat, avea și revolver. S-a alarmat puțin, văzând mașina de afară. A întrebat ce este cu ea”. Trimisul îi spune că a venit cu o hotărâre, ce trebuie executată. Mazilirea. Foriș n-ar vrea să renunțe așa ușor, dar, crezând că totul e comandat de la Moscova, zice doar ”Eu mă supun!”. Cel mai important om al sovieticilor în perioada 1940-1944, ”Președintele Marius”, predecesorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, e curățat!

Ajunge într-o casă din cartierul Floreasca, apoi într-una din Vatra Luminoasă. Băieții-s șmecheri, nu vor să riște până nu e totul clar. Dacă se aude la Kremlin? Așa că nu spun despre el că e arestat, ci doar pus sub ”consemn”. E eliberat în iunie, rușii sunt prea aproape de București. E bun la ”sectorul de agitație și propagandă”, Agitrop. Lucrează pentru primele numere ale ziarului ”România Liberă”. E o transformare incredibilă: leul de cu câteva luni în urmă a devenit un mielușel.  E supravegheat de trupa de șoc a lui Bodnăraș. Mai sunt câteva săptămâni până la întoarcerea armelor și e clar că după ce ”eliberatorii” vor ajunge pe Dâmbovița, minusculul PCR va avea de jucat un rol imens în noua situație, în contrast total cu dimensiunile sale.

ISTORIA ALTFEL Foris%202
Foriș (al doilea din stânga, stând jos, costum de culoare deschisă), alături de câțiva tovarăși ilegaliști

E săltat, din nou, pe 9 iunie 1945. Războiul s-a terminat, rușii trag linie și prind a socoti. Teohari Georgescu, Iosif Chișnievschi și Gavrilă Birtaș, secretar de partid al Regiunii Oradea, îl acuză de trădare și colaboraționism cu Siguranța Statului, în anii războiului. Fostul șef al comuniștilor e la capăt de drum, are zilele numărate.

Un an de zile e ținut prin beciuri. În iunie 1946, Foriș e cărat în locul ce avea să-i devină mormânt. Scena e înfiorătoare, desprinsă din Evul Mediu. În dreptul ușii, șoferul lui Pantiușa, Dumitru Neciu, îl izbește cu o rangă în moalale capului. Deoarece victima este înaltă și pentru a fi sigur că nu dă greș, criminalul se suise pe un scaun! Peste ani, pe 17 ianuarie 1968, în fața comisiei de partid, Teohari Georgescu avea să declare: ”Nu a putut fi omorât cu o singură lovitură și a trebuit să-i dea mai multe lovituri... Nu a fost împușcat pe motivul ca să nu facă gălăgie. După câte știu, deasupra s-a turnat o placă de beton!”. ”Pantiușa” e Gheorghe Pintilie, născut Pantelei Bondnarenco, unul dintre cei mai mari criminali din istoria noastră, responsabil pentru arestarea, deportarea și întemnițarea a 400.000 de suflete. Și zice ”Pantiușa”: ”Să vă spun cum a fost: eu am săpat groapa, eu personal am făcut totul, nu am vrut să amestec pe nimeni... Groapa am făcut-o mai adâncă – abia acum am aflat că oasele putrezesc – am săpat mai adâncă, că, dacă cineva va schimba podeaua să nu dea peste el, cam 2-3 metri adâncime”. ”Groparul” rezolvase problema chiar în clădirea unde fusese primul sediu al Partidului Comunist, pe Aleea Alexandru din București, apoi sediul Gestapo-ului nazist, viitoarea ”casă” a Ambasadei Poloniei. ”Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut și iar am pus apă și singura grijă a fost ca să se așeze pământul. Podeaua era de scândură albă, nevopsită, și m-am preocupat s-o vopsesc dar nu am găsit vopsea și am lăsat-o la fel. Apa cu care udam locul era luată de la chiuvetă”... Fără cuvinte.

Să părăsim, nițeluș, aceste povestiri desprinse, parcă, din filmele lui Tarantino și să mergem la mama lui Foriș.

În timpul detențiunii sale, aceasta dă semne că vrea să facă un gest necugetat: să le scrie celor de la Moscova despre situația fiului ei! Foriș află și știe că lucrul acesta îl va duce la pieire, pentru că el tot speră să scape. Pe 5 decembrie 1944, le trimite o depeșă șefilor din PCdR: ”Cer eliberarea mea de sub stare de arest și punerea mea la oricare muncă până la judecarea cazului meu... Mama mea din cauza amânărilor și-a pierdut orice răbdare și vrea să meargă la personalități străine în chestia mea. Acest lucru m-ar compormite și ar fi în dauna partidului... Dânsa a devenit foarte nervoasă și mi-e tare frică să nu cumva să-mi facă vreun bucluc”. Epistola n-are niciun efect, dar atrage atenția asupra mamei sale.

În 1946, Anna e purtată de la Oradea la București, apoi la Băile Felix și iar la Oradea, pe strada Cuza Vodă nr. 20. Activistul Adolf Fogel, în casa căruia s-a prăpădit, susține că aceasta ar fi murit de moarte bună: era bolnavă de inimă, suferindă, nu prea mânca, deoarece postea des. Totuși, gurile rele spun că în vara lui 1947 acolo s-a comis un nou asasinat. Pentru că nu o puteau îngropa creștinește, patru comuniști au pus-o într-o pătură și au aruncat-o, fără niciun fel de îmbrăcăminte, în Crișul Repede. Avea 70 de ani.

Ultimele vorbe sunt tot ale lui ”Pantiușa”: ”Am găsit soluția și i-am spus lui Ghiță (n.a. – Gheorghe Gheorghiu-Dej) că am terminat și m-a felicitat! Mi-a spus: <> După aceea s-a făcut o masă mai mică. M-a întrebat încă o dată: <> Vă spun sincer că am făcut din convigere în momentul acela!”

I se deschide testamentul, făcut după a 11-a zi de gravă a foamei. Nebăgat în seamă de nimeni... Mamei îi lasă un ceas de aur, moștenire de la senior... Mătușei Vilma, lanțul de aur de la ceas... Partidul primea toate documentele de bază ale Comitetului Central. Cereuse să se renunțe la exploatarea omului de către om și să se înainteze, victorios, spre societatea comunistă. Încheiase cu ”Trăiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste!” și cu ”Trăiască Tovarășul Stalin!”

Dar povestea cu importanți lideri comuniști desprinși din filmele cu gangsteri nu se termină aici. În 1968, Nicolae Ceaușescu, un fel de urmaș pe linie politică de-al lui Foriș, îl reabilitează. Se sapă în clădire, se găsesc nu unul, ci trei cranii! Se stabilește că decizia asasinării sale fusese luată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Emil Bodnăraș.

ISTORIA ALTFEL Foris%203
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (de la stânga la dreapta), liderii comuniști care au decis suprimarea lui Foriș.

Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc

Fosta logodnică a lui Foriș avea să se căsătorească, ulterior, cu generalul rus Iakov Bulan, agent sovietic. Soția sa, Victoria Sârbu-Foriș, era condamnată la închisoare. Albise complet și avea grave probleme psihice. Ajunsese acasă cu un șobolan mort în pantof. Nimeni nu-i spusese în ce împrejurări i-a dispărut soțul...

Și-a găsit fiica, pe Vera Victoria, ce fusese crescută de niște rude. Nu și-a mai revenit niciodată, până la moartea sa, în 1987. După reabilitarea lui Foriș, fiica a primit o pensie specială. S-a sinucis în 1989...

SURSA

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

9default Re: ISTORIA ALTFEL Mar Apr 05, 2022 11:46 pm

Eliza

Eliza
Admin

ISTORIA ALTFEL Deschidere

EINSTEIN A CORESPONDAT CU O BRAŞOVEANCĂ TIMP DE DOUĂZECI DE ANI

Timp de 20 de ani o braşoveancă a corespondat cu Albert Einstein. Între anii 1928-1948 nenumărate scrisori au circulat între Melania Şerbu şi marele savant. Corespondenţa dintre cei doi a devenit cunoscută mass-mediei din Germania şi presei culturale din România. O mapă cu copiile scrisorilor dintre cei doi au fost păstrate de fratele Melaniei, Davis, stabilit la Aachen, în Germania, care le-a publicat în 2006. Într-o zi din toamna anului 1928, la Berlin a sosit un plic pe care scria (în limba germană): Domnului Profesor Albert Einstein, Descoperitorul Teoriei Relativităţii, Berlin, Germania. Cum nu ştia adresa savantului, Melania Şerbu, o tânără evreică din braşov, scrisese pur şi simplu numele lui. Expeditorul era Melania Şerbu de pe Breiter Bach (Valea Largă) 4, Braşov, România.

Curiozitatea unei tinere de 19 ani

ISTORIA ALTFEL Scrisoare1
Unul dintre plicurile expediate de Einstein de la Berlin la Braşov
Când a trimis prima scrisoare, braşoveanca avea 19 ani. Citise „Sărmanul Dionis“ de Eminescu, iar despre teoria relativităţii restrânse aflase dintr-un articol de popularizare a ştiinţei, publicat de o revistă din acele timpuri. În scrisoarea către Albert Einstein, Melania Şerbu îi atrăgea atenţia despre faptul că în scrierea celui mai important scriitor român, Mihai Eminescu, apar aspecte ale relativităţii timpului şi se întreba dacă nu cumva acestea ar putea fi puse în legătură cu ideile lui Einstein.

De unde a aflat braşoveanca de Einstein

ISTORIA ALTFEL Realitatea-697x1024
Realitatea Ilustrată” din 4 august 1928, de unde Melania Şerbu a aflat pentru prima oară detalii despre teoria relativităţii
Tânăra braşoveanca s-a decis să-i scrie profesorul Einstein după ce i-a văzut fotografia în numărul din 4 august 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”, la începutul articolului semnat de Karl Joel despre “Teoria relativităţii”.

Probabil, aflase şi despre speculaţiile pe care numeroşi exegeţi le făceau pe tema apropierii ideilor exprimate de Mihai Eminescu în “Sărmanul Dionisos” şi teoria care revoluţionase fizica la începutul secolului trecut.

Subiectul fusese lansat în articolul intitulat “Einstein şi Eminescu”, din “Adevărul literar şi artistic” din 21 mai 1922, de doctorul şi eseistul I. Gliscman, sub pseudonimul dr. Ygrec. În 1923, ing. N. Hoisescu reia subiectul în numărul din 20 septembrie 1928 al revistei “Orizontul”, şi aduce în discuţie şi poeziile “Luceafărul” şi “La Steaua”.

Ulterior, aceste referiri au fost compromise de exagerări care-l transformau pe poet într-un precursor, ba, chiar, coautor al teoriei relativităţii. Există totuşi numeroase legături care fascinează publicul şi în ziua de azi.

„Vă salută cu prietenie, A. Einstein“

ISTORIA ALTFEL Scrisoritext
Scrisori ale savantului pentru tânăra braşoveancă
La 9 octombrie 1928, Einstein îi răspundea tinerei evreice (tot în limba germană): „Mult stimată domnişoară Şerbu! Extrem de inteligentă şi simpatică Dv scrisoare mi-a produs o nespusă bucurie. E rar să constaţi atâta înţelegere a problemelor fundamentale ale ştiinţelor fizice la un om atât de puţin pregătit “, răspundea savantul printre altele.

“Înţeleg că v-a căzut în mână o lucrare de popularizare a teoriei relativităţii care atinge doar marginal subiectul propriu zis. Deduc acest lucru din faptul că Dv consideraţi că pasajele citate din nuvelă ar avea vreo legătură cu această teorie. Însă fără cunoştinţe de fizică, teoria relativităţii nu poate fi înţeleasă. Vă recomand de aceea, în cazul în care Dv aveţi asemenea cunoştinţe, să citiţi cartea pe această temă a profesorului Thirring de la Universitatea din Viena. Vă salută cu prietenie, A. Einstein“.

Şcolăriţă silitoare

ISTORIA ALTFEL Scrisoriformule
Melania Şerb a început să înveţe Fizica din corespondenţa cu marele savant
După ce Melania citeşte cartea, cu obraznicia tinereţii îl întreabă, într-o nouă epistolă: “Ori esti matematician, ori filozof?”. Einstein îi răspunde cu condescendenţă: “Aceste două extreme sunt legate şi sprijinite prin logică. În aceasta constă mareţia lor”. Pentru că fata doreşte să afle din ce în ce mai multe despre fizică, Einstein se oferă s-o ajute, prevenind-o în acelaşi timp: „acest studiu se răzbună în cazul femeilor, pentru că lor nu le prieşte marea concentrare spirtituală necesară“. Interesat de o şcolariţă atât de silitoare şi însetată de cunoştinţe, fizicianul îi trimite cărţi de matematică şi o sfătuieşte să-şi stabilească singură ritmul de studiu şi să nu recurgă la meditatori. Melania exclama: “o lume minunată mi s-a deschis în domeniul stăpânit de Albert Einstein”. Au urmat alte scrisori, de la Braşov la Berlin, de la Berlin la Braşov, cu discuţii despre univers, gravitaţie, lumină şi forţe electromagnetice.

Intervenţii pe lângă ministrul Nicolae Iorga

ISTORIA ALTFEL Iorga
Albert Einstein i-a scris ministrului Instrucţiei Publice, Nicolae Iorga, pentru a o ajuta pe Melania
Albert Einstein a îndrumat-o de nenumărate ori pe tânăra braşoveancă, explicându-i teoria relativităţii şi sfătuind-o în privinţa cărţilor şi a studiilor. Într-o scrisoare îi mulţumea Melaniei pentru fotografia trimisă, în care aceasta apărea îmbrăcată într-o ie românească. Deşi îşi dorea să înveţe la universitate, braşoveanca nu putea, deoarece nu avea bacalaureatul, fiind doar absolventă a unei şcoli comerciale. I-a cerut sprijinul lui Einstein, care, în 1930, a intervenit pe lângă ministrului instrucţiunii publice din acea vreme, istoricul Nicolae Iorga:

„Mult stimate domn! Atenţia mi-a fost atrasă mai de mult de o scrisoare a domnişoarei Melania Şerbu, scrisoare care mi s-a părut interesantă. I-am trimis o serie de cărţi de matematică, pentru a-i înlesni studiul privat. Sigur, nu sunt eu cel în măsură să decidă cu privire la soliditatea cunoştinţelor ei. Totuşi, convingerea mea este că ar fi drept ca domnişoara Şerbu să fie supusă unei scurte examinări şi în acest fel să i se dea posibilitatea unor studii universitare normale. Cu deosebită stimă, A. Einstein“.

Răspunsul lui Iorga nu a întârziat. A modificat legea existentă, care nu permitea înscrierea la facultate fără bacalaureat, introducând un examen de diferenţă.

Bursa lui Malaxa

ISTORIA ALTFEL Marmoroch
Sediul băncii „Marmorosch Blank” din Braşov, locul în care a lucrat Melania Şerbu
Termenul de prezentare fiind prea scurt, Melania ratează înscrierea şi rămane încă patru ani autodidactă. Între timp, se angajează ca funcţionară la Banca Marmorosch Blank din Braşov. În urma unei audienţe la cunoscutul industriaş Nicolae Malaxa, obţine o bursă, dar nu o poate valorifica la timp. Einstein ii multumeste lui Malaxa numindu-l un “evreu marinimos”. Melania ii atrage cu umor atenţia profesorului ca inginerul Malaxa este mărinimos, dar nu e evreu, ci creştin ortodox. Între timp, Einstein părăseşte Germania, ca urmare a instaurării regimului nazist, şi îi scrie Melaniei la 1 septembrie 1934, din Watch Hill, Rhode Island, USA.

Studentă la Praga

ISTORIA ALTFEL Scrisori-1024x864
Scrisori către Melania Şerbu, semnate de autorul teoriei relativităţii
Aflând ca Melania întâmpină probleme în a-şi valorifica bursa acordata de Malaxa, Einstein îi scrie, la începutul anului 1935, succesorului sau la Catedra de Fizica a Universitatii din Praga, Philipp Frank. Îl roagă s-o ajute pe Melania Şerbu sa devina studenta la Facultatea din Praga. Malaxa este de acord sa-i transfere bursa la Praga. Aici, însă, Melania are problem de adaptare, din cauza antisemitismului din ce în ce mai exacerbat. „Cei mai mulţi studenţi de limbă germană din Praga erau membri ai partidului naţional-socialist al lui Henlein. Studenţii care ar fi vrut să stea de vorbă cu mine erau opriţi de către ceilalţi să mă salute. Dacă mă aşezam în sala de curs într-o bancă, toate locurile din jurul meu rămâneau libere“, povestea aceasta. Asistă chiar la bătăi cărora le cad victime studenţii evrei.

Sfaturi matrimoniale

ISTORIA ALTFEL Scrisoridactilo
Copii dactilografiate ale corespondenţei dintre cei doi , păstrate în colecţia fratelui Melaniei

Îi scrie, la un moment dat, profesorului Einstein despre cererea în căsătorie pe care a primit-o de la un „privatdocent“ al Universităţii din Praga, cu care plănuia să plece în America. Einstein o descurajează, arătându-I că un mariaj cu un creştin ar fi periculos din cauza vremurilor tulburi. Nici emigrarea peste ocean nu I se pare o idee bună. „Ideea Dv. de a veni aici nu mi se pare recomandabilă, în primul rând pentru că mentalitatea societăţii pragheze vă este mult mai apropiată decât cea de aici. De asemenea, din punctul de vedere financiar aveţi mai puţine dificultăţi acolo unde sunteţi. Dar chiar dacă aţi veni, nu veţi putea profita efectiv de prezenţa mea, deoarece eu nu mai predau, iar timpul şi energia mea sunt solicitate până la extrem. Dacă aveţi întrebări cu caracter ştiinţific la care nimeni de acolo nu vă poate răspunde, voi fi prea bucuros să vă răspund“, o sfătuieşte fizicianul.

Transferată la Zurich

ISTORIA ALTFEL Serbu-melanie-601x1024
Fotografie trimisă de Melania lui Einstein, în care este îmbrăcată cu o ie tradiţională

În 1939, Cehoslovacia e invadată de Hitler şi este instaurat un regim nazist. Melania se îmbolnăveşte de tuberculoză, iar Einstein îi scrie profesorului Zangger, insistând pe lângă acesta ca s-o îngrijească. În toată această conjunctură nenorocită, este nevoită să plece. Einstein o ajută să se transfere în Elveţia, o ţară neutră, care oferea mai mujlte garnaţii pentru o evreică. La rugămintea braşovencei, Malaxa transferă bursa la Zürich, unde va urma un program de doctorat în fizică. Din nefericire, în 1940 bursa îi este întreruptă şi trebuie să se întoarcă în România. Pentru că trecerea prin Italia fascistă, aliată Germaniei, era interzisă evreilor, legaţia română din Berna i-a eliberat un paşaport prin care putea să se legitimeze drept creştină. Astfel, revine în oraşul natal. Aici, conform adreselor ulterioare de corespondenţă, locuieşte pe strada Matei Basarab numărul 6.

Persecuţii antisemite în Braşov

ISTORIA ALTFEL Scutiredemunca
„Scutirea de muncă” obţinută de Melania Şerbu

Au urmat vremurile întunecate ale războiului şi groaznicelor persecuţii antisemite. În 1940, elevii şi profesorii evrei sunt scoşi din şcolile de stat din Braşov. Sunt nevoiţi să-şi improvizeze săli de clasă într-o casă de pe Neagoe Basarab. De multe ori, elevii saşi – cei mai îndoctrinaţi dintre toţi – încurajaţi de profesori, aşteptau elevii evrei care mergeau la şcoală şi-I luau la bătaie. Gărzile legionare băteau evreii pe stradă şi distrugeau prăvăliile deţinute de aceştia. Sinagoga de pe strada Poarta Schei a fost incendiată, apoi transformată în sală de gimnastică. Mulţi evrei au fost ridicaţi de acasă şi închişi în lagărele de muncă de la Predeal şi Bran. Melania, folosindu-se de relaţiile pe care şi le-a făcut, reuşeşte să scape de munca forţată. Face rost de o “scutire de muncă”, dar îi este imposibil să profeseze. “Scutire de muncă/ Regatul României/ Ministerul Munci, Inspectoratul șef al lagărelor de muncă și al misiunilor de muncă, Număr de certificat 207. Evreul Dr. Serbu Melania de la Şcoala de Comerţ este scutită de munca obligatorie pentru binele public până la 31 decembrie 1942, conform decretului Comisiei Centrale pentru Dezvăluirea Evreilor”, se spunea în documentul obţinut de Melania Şerbu, căreia i se eliberează şi o “Dovadă”. Între 1940 – 1946, corespondenţa dintre ea şi Einstein încetează.

ISTORIA ALTFEL Melanieserbu
„Dovada” care a scăpat-o pe Melania Şerbu de muncă forţată

“Miopia politică” a lui Einstein
După război, a devenit profesoară de matematică şi fizică la Braşov. Liberă, din nous ă corespondeze, află, prin profesorul Frank, că Einstein se preocupă de posibilitatea folosirii energiei atomice în scopuri paşnice. În 1947, într-o scrisoare, îl întreabă pe savant, daca nu e cazul să emigreze în Statele Unite. Răspunsul lui Einstein o dezarmeează. Părerea savantului este că cercetatorii din est nu se vor putea adapta condiţiilor din America. Pe de alta parte, el considera că România este mai puţin primejduită decât ţările industrializate, fiind o ţară bogată şi fertilă. Melania îi mărtuireşte lui Frank că “profesorul sufera de miopie politica”. Trecută prin persecuţiile fascismului, Melania intuia ce va aduce dictatura comunistă. Mai târziu, Einstein regreta ca n-a chemat-o în Statele Unite.

Şomeră din cauza cererii de emigrare
ISTORIA ALTFEL Act-1

Timp de cinci ani, 1944-1949, Melania Şerbu lucrează la “Institutul de Matematici”. Între 1949 şi 1952 este asistentă la “Institutul de Mecanici din Braşov. Apoi, până în 1954, şef laborator. În 1954 a fost concediată fără preaviz atât de la Institutul de Mecanică, cât și de la gimnaziile de stat, unde preda în paralel elevilor, din cauza cererilor de a emigra în Israel. În 1953, după patru ani de șomaj, a primit permisul plecare. Când a părăsit România, la trecerea graniței, i-au fost luate toate actele personale, restituindu-i-se doar câteva prin Consulat. Mult mai târziu, în anii ’70, pentru a-şi dovedi vechimea în muncă, înainte de pensionare, a obţinut din ţară adeverinţa care atesta locurile de muncă prin care a trecut.

ISTORIA ALTFEL Adeverinta
Melania a lucrat în învăţământul politehnic din Braşov

Nu s-au întâlnit niciodată
În 2006, ziarista braşoveani Alina Andrei a găsit un prieten din copilărie al Melaniei Şerbu, Ştefan Guth, membru al comunităţii evreieşti. A cunoscut-o pe când avea şapte sau opt ani. „Eram mic pe atunci. Îmi amintesc că era o doamnă mărunţică la trup. O intelectuală. Am cunoscut-o şi pe o nepoată de-a ei, care acum locuieşte la Berlin. Nu ştiam că a corespondat cu Einstein“, a declarat acesta.

Când savantul a împlinit 60 de ani, Melania i-a trimis o felicitare. Einstein i-a răspuns cu o poezie intitulată „Rugăciune de seară“. Melania îi răspunde tot cu o poezie: “Din departările universului,/ Mânată de dor, calea lor îi îndreaptă unul către celalalt,/ Şi totuşi trec unul pe lângă altul”. A fost ultima scrisoare. Einstein a murit în 1955,. Melania, 30 de ani mai târziu, la Haifa, Israel. Deşi, de-a lungul celor 20 de ani de corespondenţă, ajunseseră să se cunoască foarte bine, nu s-au întâlnit niciodată.

ISTORIA ALTFEL Articol-poezie
Articol al Melaniei Şerb , publicat în 1979, în „Das Neue Israel”, despre prietenia ei cu Einstein
Scurtă biografie a savantului
ISTORIA ALTFEL Varste-150x150
Fotografii cu Albert Einstein din copilărie până la bătrâneţe

COPILĂRIE. La data de 14 martie 1879 se naşte Albert Einstein, fiul unui electrician din Ulm, Germania. Şi-a petrecut tinereţea Munchen, un de familia sa deţinea un mic a telier care producea produse e lectrice. A început să vorbeas că abia la vârsta de 3 ani, dar, încă de mic copil a aratăt inte res asupra naturii şi abilitatea de a înţelege concepte matematice dificile. La vârsta de 12 ani a învăţat geometrie euclidiană.
ELEV MEDIOCRU. Eşecurile repetate ale afacerii familiei au dus la părăsirea Germaniei, cu destinaţia Milano. După un an de stat în Italia, a plecat la Arrau, Elveţia, unde a terminat liceul şi a intrat la Politehnica din Zurich. Lipsea des de la ore şi folosea acest timp pentru a studia singur fizica şi pentru a cânta la vioară. A trecut toate examenele şi a absolvit în 1900 studiind notiţele unui coleg. Profesorii nu i-au recomandat continuarea studiilor.
1905, ANUL MIRACOLELOR. Timp de 2 ani, a lucrat ca tutor şi profesor. În 1902 a fost angajat ca examinator la institutul elveţian de patentare la Berna. Devenit cetăţean elveţian, în 1905 a primit doctoratul Universităţii din Zurich, în timp ce lucra la Oficiul elveţian de brevete de invenţii din Berna. În acelaşi an, pe care analiştii l-au denumit „a nul miracolelor” a publicat cinci lucrări teoretice care urmau să aibă un efect profund asupra dezvoltării fizicii moderne.
FORMULA CELEBRĂ. . În anul 1905, a publicat rezultatele mai multor studii teoretice. Primul şi cel mai important studiu cuprinde prima expunere completă a teoriei relativităţii restrânse. În 1916 publică memoriul privitor la bazele teoriei relati vităţii generale. Celebră este ecuaţia care exprimă cantitatea enormă de energie ascunsă într-un corp: E=mc2, cantitatea de energie (E) este egală cu produsul între masă (m) şi pătratul vitezei luminii (c).
SALVAT DE ECLIPSĂ. Primul său post academic a fost în 1909 la Universitatea din Zurich. În 1911 s-a mutat la Universitatea de limba germană din Praga şi în 1912 s-a întors la Politehni ca din Zurich. În sfârşit, în 1913, a fost numit director al Institului de Fizică din Berlin „Kaiser Wil helm”. La început, în afară de Max Planck, toţi fizi cienii au râs de el. Consecinţele „Teoriei gene ralizate a relativităţii” n-au fost confirmate până în 1919, când, în timpul eclipsei de soare a fost dovedită cur barea luminii stelare.
FAIMĂ INTERNAŢIONALĂ. Dupa 1919, a fost recunoscut internaţional. A primit numeroase premii şi distincţii, printre care şi Premiul Nobel pentru fizică în 1921. Vizitele sale în orice parte a globului au devenit evenimente naţionale, fotografii şi reporterii îl urmăreau peste tot. Deşi regreta pierderea intimitătii, şi-a focalizat faima pentru a-şi impune propriile sale vederi politice şi sociale.
EMIGRAT ÎN SUA. În timpul primului război a fost unul din numeroşii academicieni germani care au condamnat public implicarea Germaniei în război. După conflagraţie, şi-a continuat suportul public pentru telurile pacifiste, devenind ţinta unor numeroase atacuri din partea fasciştilor. Când Hitler a venit la putere în Germania, în 1933, s-a decis imediat sa emigreze în Statele Unite. A primit o funcţie la Institute for Advanced Study, în Princeton, New Jersey.
SAVANTUL ŞI BOMBA ATOMICĂ. În 1939, a colaborat cu alţi numeroşi fizicieni, pentru a scrie o scrisoare către preşedintele Franklin Delano Roosevelt, arătând posibilitatea fabricării bombei atomice înaintea Germaniei nazis te. Scrisoarea, care purta şi semnătura sa, a ajutat la grăbirea eforturilorpentru a fabrica bombma atomică în Statele Unite, dar Einstein personal nu a avut nici un rol în aceasta. La bătrâneţe, şi-a regretat implicarea în grăbirea producerii înfiorătoarei arme de distrugere în masă.

ISTORIA ALTFEL Nytmagayine
Albert Einstein este sărbătorit de „New York Time Magazine” la împlinirea vârstei de 75 de ani
TEORIA UNIVERSALĂ. După război, s-a implicat în cauzele dezarmarii internaţionale şi a guvernării mondiale. A refuzat oferta făcută de către conducătorii Israelului de a deveni preşedinte. În ultimii săi ani de viaţă, a încercat să găsească o aşa numită „teorie universală”, o ecuaţie simplă care ar arăta felul în care forţele fundamentale din fizică se combină pentru a descrie funcţionarea universului. Nimeni nu ştie dacă a reuşit. Se spune că, înainte de a muri, a distrus mai bine de jumătate din însemnările sale. A murit la Princeton, pe 18 Aprilie 1955, la 76 de ani, din cauza unui anevrism.
Îb 1999, revista "Time" l-a nominalizat pe Albert Einstein "Omul secolului"

ISTORIA ALTFEL Time12
Ultimul număr al revistei „Time” din secolul trecut îl nominalizează pe Albert Einstein drept „Omul secolului”

GENIU. Fizicianul Albert Einstein este autorulcelei mai mari descoperiri științifice realizată vreodată. În cinstea sa, elementul cu numărul de ordine 99 în sistemul periodic al elementelor a fost numit Einsteiniu. De asemenea, un crater lunar îi poartă numele. Chipul lui Albert Einstein, declarat „Omul secolului” de revista Time în 1999, a devenit sinonim cu ideea de geniu.

ISTORIA ALTFEL Presa-1024x651
În timpul vieţii, Einstein a fost foarte mediatizat


Două căsnicii
Împreună cu prima soţie, Mileva Maric

ISTORIA ALTFEL S0-1024x709
Cu prima soţie, Mileva
În 1903 s-a căsătorit cu unguroaica Mileva Mariç, care îi fusese colegă la po litehnică. Înainte de a se căsători cu Mileva, făcuse însă şi o fetiţă, Lieserl, cu aceasta, dar copila fusese dată spre adopţie. Din această căsătorie a avut doi fii: Eduard şi Hans Albert. În 1919, au divorţat pe motiv de adul ter. Fizicianul i-a oferit Milevei, pentru că a acceptat să divorţeze, banii primiţi pentru Premiul Nobel. Tot în 1919 s-a recăsătorit cu verişoara sa, Elsa. La scurta vreme el şi-a înşelat şi cea de-a doua soţie cu secretara sa, Betty Neumann. Mult mai tolerantă, Betty a acceptat situaţia şi se spune chiar că Alfred ajunsese să-i povestească des pre escapadele sale. Conform scrisorilor publicate după moartea lui Einstein, acesta ar fi avut cel puţin 12 amante. Cu a doua soţie a crescut două fete avute de aceasta dintr-o căs torie anterioară, Elsa şi Margott.

ISTORIA ALTFEL S1-1024x704
Alături de a doua soţie, Elsa

Întrebările Melaniei pentru Einstein
“Cum vad, Dv eliminati eterul, deşi universul e străbătut ca o ceaţă de două forţe: gravitaţia şi lumina. Sunt în fond, aceleaşi forţe electromagnetice, dar sub denumiri diferite, deoarece acţiunile lor sunt diferite. N-ar trebui să stea una cu alta într-o relaţie bine determinata? Aparent – dar numai aparent! – Dv acordaţi un mare rol observatorului, faceţi din el centrul lucrurilor, îl ridicaţi în slăvi, dar pe de alta parte îl prăbuşiţi în adânc prin faptul că negaţi absolutul. În amandouă situaţiile, Dv îi luaţi pămantul de sub picioare şi acest lucru nu e bun. Noroc ca splendida Dv construcţie mintală nu e utilizabilă de către mica masă a locuitorilor Pământului! Vă jucaţi de-a prinsul mingii cu stelele, deşi nu puteţi schimba cu nimic faţa Universului. Adică, încercaţi aceasta, o urmare logică a liniei încovoiate şi a legii gravitaţiei. Finitul şi totuşi Nelimitatul lumii. Altă dată, gândul despre un univers infinit trecea peste puterea de concepere a omului, era ceva pentru care nu se căuta nicio explicaţie, se credea aceasta orbeşte. Acum, când Dv aţi declarat că toate sunt relative şi le-aţi adus astfel mai aproape de înţelegerea omului, nici credinţa nu mai poate fi păstrată şi nici alternativa la credinţă nu mai este desăvârşită, absolută. La ce bun toate astea?”
Colecţiile epistolare
În anul 1973, Melania Şerbu a reunit la Haifa, în trei volume, întreaga ei corespondenţă. Primul volum este dedicat corespondenţei cu Einstein: „Briefwechsel Albert Einstein – Melanie Şerbu 1928-1948“, Haifa, 1973. Originalele scrisorilor dintre cei doi sunt depuse la Institutul Einstein din Ierusalim. O parte din copiile acestora, unele dactilografiate după originale, au fost moştenite de fratele braşovencei, David Şerbu, din oraşul Aachen, Germania. În volumul dedicat lucrărilor şi corespondenţei lui Einstein din perioada berlineză (iunie 1927-mai 1929), volum editat de Princeton University în 2021 scrisorile „de la” şi „pentru” Melania Şerbu se află printre cele care alcătuiesc corespondenţa lui Einstein cu Erwin Schrődinger, Max Plank, Comitetul Premiilor Nobel pentru fizică, Louis de Broglie, Jacques Hadamard, Sigmund Freud etc.
Eminescu şi Einstein
Despre legăturile dintre opera lui Eminescu şi teoria lui Einstein, motivul pentru care a început corespondenţa dintre braşoveanca Melania Şerbu şi savantul Albert Einstein, a continuat să se scrie, iar unele conexiuni sunt foarte interesante. Fizicianul Cristian Presură a publicat în 15 ianuarie 2021, în “Ştiinţă şi Tehnică”, unul dintre cele mai interesante articole pe această temă. “De fiecare dată când citesc ecuațiile lui Einstein, sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaște în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu, tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie”, scrie autorul în introducere. Articolul complet se găseşte la adresa https://stiintasitehnica.com/eminescu-vs-einstein

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

10default Re: ISTORIA ALTFEL Lun Apr 25, 2022 10:57 pm

Eliza

Eliza
Admin

Cei 12 apostoli ai lui Iisus: doar Ioan s-a stins de moarte naturală

Cei 12 discipoli-apostoli ai lui Iisus Hristos au fost oameni obișnuiți. Printre ei se găseau pescari, vameși sau chiar revoluționari. Evangheliile prezintă căderile, luptele și îndoielile constante ale acestora, după ce au decis să-L urmeze pe Mântuitor. La învierea și înălțarea Domnului la Cer, Duhul Sfânt i-a transformat în ființe puternice, care aveau să ”răscolească lumea”, pentru propovăduirea creștinismului

ISTORIA ALTFEL Apostoli%201

”Discipol” desemnează un termen ce înseamnă ”ucenic” sau ”urmaș”. ”Apostol” se referă la ”unul care este trimis”. De aceea, cât timp Domnul Iisus a fost pe pământ, cei 12 au fost numiți discipoli, fiind învățați de El. După învierea și înălțarea Lui, discipolii au devenit apostoli, mărturisitorii Lui. Aveau să călătorească peste tot în lume.

Sfântul Apostol Petru

Frate cu Sfântul Apostol Andrei, Petru era un pescar evreu din Betsaida, pe Marea Galileii, când a fost chemat de Domnul să devină ”pescar de oameni”. Inițial, lumea îl striga Simon, dar ulterior, Iisus l-a alintat ”Chefa” (”Chifa”), adică ”piatră” în aramaică. Când Petru i s-a adresat Mântuitorului ”Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu”, Domnul i-a replicat: ”Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. După moartea lui Iisus pe cruce, Petru a întemeiat comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim, alături de Iacob cel Drept și de Ioan. Avea să propovăduiască Evanghelia mai întâi acolo, în Iudeea, apoi în Antiohia, în Capadochia ori Bitinia. Ajunge la Roma, în 57 e.n., și se pare că este arestat în timpul persecuțiilor ordonate de împăratul Nero. E condamnat la moarte și executat, în jurul anului 67, prin crucificare cu capul în jos, la cererea lui, pentru ca martiriul să nu semene cu cel al lui Iisus. Este înmormântat în afara zidurilor Romei, pe locul numit ”Agger Vaticano”, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți.

Tradiția bisericească îl consideră drept primul episcop al Romei, dar aici există destule divergențe.

Sfântul Apostol Andrei

Ucenic al lui Ioan Botezătorul, l-a urmat pe Iisus la recomandarea acestuia. L-a dus pe fratele său, Simon Petru, la Mîntuitor, spunându-i acestuia că ”l-am găsit pe Mesia”, de aici provenind caracterizarea sa ca ”cel dintâi chemat”. Născut tot în Betsaida Galileii, pe malul Lacului Ghenizaret. După primirea Sfântului Duh, a propovăduit în Bitinia, ajungând la Marea Neagră, în Sudul Rusiei de azi și pe teritoriul României actuale, în Sciția cea Mare ori Mică (Dobrogea). S-a întors în Tracia și, ajungând în Pelopones, a primit moarte mucenicească prin răstignire, pe 30 noiembrie 60, în Patras, Grecia din zilele noastre. Este considerat a fi ocrotitorul marinarilor și al pescarilor.

Sfântul Apostol Bartolomeu

Este identificat cu Natanael, fiind descris de către Iisus drept un israelian în care nu există vicleșug. Unele legende îl prezintă ca fiind ”mirele de la Nunta din Cana Galileii”. A propovăduit creștinismul în Armenia, a ajuns în India ori Mesopotamia. A fost jupuit de viu la curtea regelui Polimius din Armenia, dar data nu se cunoaște cu exactitate. În anul 1238, un  fragment din craniul său avea să fie dus la Frankfurt și depus în relicvariul ce-i poartă numele, ”Sfântul Bartolomeu”.

Sfântul Apostol Iacob, ”cel bătrân” sau ”cel mare”

Fiu al lui Zevedeu, era numit de Domnul ”fiul tunetului”, fiind fratele Sfântului Ioan Evanghelistul. De asemenea, pescar din Betsaida, făcea parte din gruparea revoluționar-antiromană a Zeloților. A propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în toată Iudeea, apoi în Spania de azi. S-a întors în Palestina, dar a fost prins și ucis prin decapitare la Ierusalim, în 44, din ordinul împăratului Irod-Agrippa I, care avea să decedeze în același an, în mod ciudat, în timpul unor întreceri sportive. Relicvele sale s-ar afla într-o criptă a Catedralei din Santiago de Compostela.

Sfântul Apostol Ioan

În Sfânta Scriptură este prezentat ca apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui și a stat lângă Sfânta Cruce. Este autorul Evangheliei ce-i poartă numele. A întreprins călătorii misionare în Asia Mică, ajungâd la Efes. În timpul persecuțiilor anti-creștinești ale lui Domițian, a fost arestat și dus la Roma, supus unor chinuri groaznice. A reușit să evadeze din închisoare, ajungând pe Insula Patmos, unde ar fi scris Apocalipsa lui Ioan, prin 95. Apoi, ar fi redactat faimoasa Evanghelie, la anul 100. Este singurul dintre cei 12 apostoli care a decedat de moarte naturală, de ”bătrânețe”, la 88 de ani.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan avea drept simbol un vultur

Sfântul Apostol Matei

Numit și Levi, fiul lui Alfeu, era vameș în slujba lui Irod Antipa. Îi este atribuită prima Evanghelie, ce, conform multora dintre cercetători, a fost scrisă în aramaică. A propovăduit pe Hristos în rândul iudeilor, apoi a ajuns în Etiopia, Macedonia, Siria și Persia. În anul 74, în timp ce se afla lângă un altar, în urma unor intrigi de la curte, este ucis pe la spate, cu o spadă, din ordinul împăratului etiopian Eggipus.

Sfântul Apostol Filip

Asemenea lui Petru și lui Andrei, era originar din Betsaida Galileii, fiind pescar. L-a adus în fața lui Iisus pe Sfântul Bartolomeu, zicând: ”Am aflat pe Hristos, despre care au scris în Lege, Moise și proorocii. Vino și vezi!” Portivit tradiției Bisericii, a fost misionar în Asia Mică, dar și în Balcani. A decedat la vîrsta de 87 de ani, în 80, la Hierapolis, în Frigia, localitatea Pamukkale de azi, în Turcia.

Sfântul Apostol Simon Zilotul

Cunoscut și ca Simon Zelotul, avea să călătorească în Egipt și Africa. Ajungea în Mauritania și în Egipt. Apare numai în evangheliile sinoptice (Marcu, Matei, Luca). Nu se cunoaște cu exactitate data morții sale, dar sfârșitul i-a fost violent, undeva prin Persia: tăiat, de viu, în două părți!

Sfântul Apostol Iacov (Iacob, fiul lui Alfeu)

A ajuns în Palestina, dar și în Egipt. A fost ucis, prin crucificare, în anul 62, la Ierusalim.

Sfântul Apostol Toma

Poreclit ”Geamănul”, era originar din Paneida, cetatea Galileei. Pentru că a fost cel care a pipăit rănile Domnului, este cunoscut drept ”Toma Necredinciosul”. A ajuns departe, în Persia, Edessa ori India, unde este cinstit ca intemeietor al Bisericii de aici. A fost ucis prin străpungere cu o lance, pe 3 iulie 72, în India Britanică.

Sfântul Apostol Iuda-Tadeul

Cunoscut și ca Levi, nu trebuie confundat cu Iuda-Iscarioteanul (sau Iscariotul). A predicat în zona Feniciei și în Asia Mică. A fost străpus de săgeți, în anul 65, în Beirut, Liban.

Iuda Iscarioteanul

Numele de ”Iscariot” indică nașterea sa în satul ”Karioth”, aflat la 25 de kilometri de Hebron. Poate proveni și din apartenența sa la grupul revoluționar al sicarilor. Conform Evangheliei după Matei, este cel care l-a trădat pe Iisus pentru 30 de arginți. După răstignirea Mântuitorului, ar fi aruncat banii în incinta Templului lui Irod din Ierusalim, spânzurându-se.

Sfântul Matia

După sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul, ceilalți 11 apostoli l-au chemat în rândurile lor. A predicat în Iudeea, Siria ori Etiopia. A fost ucis, cu pietre, în Ierusalim. Moaștele sale au fost aduse la Trier, prin grija împărătesei Elena Augusta, mama lui Constantin cel Mare. În 1127 au fost mutate în Abația Benedictină Sankt Matthias din Trier (Germania). Este singurul mormânt al unui apostol situat la Nord de Munții Alpi.

SURSA



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

11default Re: ISTORIA ALTFEL Lun Apr 25, 2022 11:11 pm

Eliza

Eliza
Admin

Cele mai prețioase ouă de Paște din lume: Ouăle imperiale Fabergé

ISTORIA ALTFEL 82b6c19e61ac7dda9f5fac65a9a8fbf8-e1650733701290

Bijutierul Peter Carl Fabergé s-a născut pe 30 mai 1846 la Sankt Petersburg și a devenit cunoscut pentru „Ouăle Fabergé”, bijuteriile imperiale realizate din metale și pietre prețioase. Tatăl său era și el bijutier, iar Peter Carl a preluat afacerea acestuia după moartea lui. În 1864 Carl Peter pornește in turul Europei, este instruit de diverși bijutieri din Germania, Franța și Anglia și urmează cursurile Colegiului Comercial din Paris până în anul 1872, când ajuns la vârsta de 26 de ani, s-a întors în Sankt Petersburg și s-a căsătorit cu Augusta Julia Jacobs. Firma sa era implicată în acel moment în catalogarea, repararea și restaurarea unora din piesele de colecție ale Muzeului Ermitaj.

Carl a obținut titlul de Maestru Aurar, care îi permitea și folosirea mărcii proprii, pe lângă cea a firmei, iar fratele său, Agathon, un designer talentat, s-a alăturat afacerii.

Carl și Agathon au făcut senzație la expoziția de la Moscova în 1882, realizând o replică a unei brățări scite din secolul IV înainte de Hristos care făcea parte din colecția Muzeului Ermitaj, țarul însuși declarând că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé. Suveranul a cerut ca această copie să facă parte din Colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei bijutierilor contemporani și astfel Casa Fabergé și bijuteriile sale au intrat în atenția casei imperiale.

În Rusia țaristă, exista tradiția oferirii cadourilor cu ocazia sărbătorilor pascale, iar în 1885 țarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a cerut artistluisă facă o bijuterie în formă de ou de Paște pentru soția sa și astfel au apărut pentru prima dată ouăle Fabergé.

Primul ou imperial Fabergé era realizat din email alb, se deschidea și descoperea un gălbenuș din aur, acesta se deschidea și el și în interior se găsea o găină din aur, iar în interiorul ei se află o replică în miniatură a coroanei imperiale și un pandantiv sub formă de ou, realizat din rubin.

Maria Feodorovna a fost foarte încântată de cadou așa că țarul a inaugurat o tradiție: în fiecare an, Carl Fabergé trebuia să creeze special pentru țarină un ou de Paște care trebuia să aibă în interior o surpriză.

Începând cu anul 1885, Casa Fabergé a livrat familiei imperiale câte un ou bijuterie de fiecare Paște, iar după moartea lui Alexandru al III-lea, în 1894, tradiția a fost păstrată de țarul Nicolae al II-lea, care comanda anual două ouă – unul pentru mama sa, Maria, și un altul pentru soția sa, Alexandra.

Tradiția a continuat până la Revoluția bolșevică din 1917, iar după ce familia Romanov a fost executată, ouăle, bijuteriile, tablourile și multe alte comori aflate în proprietatea familiei imperiale au fost confiscate de guvernul interimar.

Înainte de plecarea din Rusia, compania Fabergé devenise cea mai mare afacere cu bijuterii din țară. Pe lângă sediul din Sankt Petersburg, avea filiale la Moscova, Odessa, Kiev și Londra, producând aproximativ 200.000 de obiecte din 1882 până în 1917, inclusiv artă decorativă, tacâmuri de argint și bijuterii prețioase de o calitate și frumusețe excepționale.

După naționalizarea afacerii sale, Carl Fabergé a părăsit Sankt Petersburg cu ultimul tren diplomatic spre Riga și în momentul în care, la jumătatea lunii noiembrie 1918, Revoluția a ajuns în Letonia, bijutierul a fugit în Germania și s-a stabilit mai întâi în Bad Homburg și apoi în Wiesbaden.

Peter Carl Fabergé nu și-a revenit niciodată din șocul suferit în timpul Revoluției bolșevice. A murit în Elveția, pe 24 septembrie 1920, iar familia sa a spus că a murit din cauza tristeții.

Casa Fabergé a realizat în total 65 de ouă de Paște. Dintre acestea, 43 au supraviețuit timpului și sunt expuse în muzee sau colecții private.


SURSA



Ultima editare efectuata de catre Eliza in Mar Mai 03, 2022 10:05 pm, editata de 2 ori



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

12default Re: ISTORIA ALTFEL Mier Apr 27, 2022 5:19 pm

Eliza

Eliza
Admin

John Newton și povestea din spatele imnului „Mărețul Har”

Cântăm multe cântece în Biserică, în mașină, acasă, pe stradă, cu voce tare sau în gând, dar de multe ori povestea din spatele cântecului vorbește mai mult decât însuși cântecul. La fel este și în cazul imnului „Mărețul Har”, o cântare cu o istorie de peste 240 de ani, care de-a lungul timpului a reușit să strângă cu sine povești, istorii, taine, dorințe, speranțe, bucurii sau dureri, mărturii sau cereri, necaz sau fericire, prigoană sau libertate, o cântare pe care trebuie să o ști, la fel ca întreaga ei poveste.

Un cântec drag oricui…bătrân, tânăr, mic, mare…și cu siguranță cunoscut de mulți dintre noi. O cântare ce poartă în spate o poveste importantă de-a lungul istoriei și cu mare greutate în sufletele noastre, celor care o îndrăgim, celor cărora le-am cântat și ascultat versurile cu inima deschisă, simțindu-i importanța chiar și azi, în secolul XXI, adânc în inimile noastre.

Autorul acestei cântări este John Newton, născut în Londra 1725, al cărui tată a fost căpitan, iar mama, bolnavă fiind și conștientă de puținul timp rămas pe pământ a avut grijă să-l învețe Biblia pe fiul ei. Mama sa a murit când el avea vârsta de doar 7 ani, devenind astfel, la o vârstă fragedă, ajutor pe o barcă de pescuit, cu experiențe de-a lungul anilor, periculoase, emoționante, inclusiv dureroase.

Mai târziu s-a înrolat pe o barcă de sclavi unde a ajuns căpitan, uitând în tot acest timp de Dumnezeul mamei lui și al Bibliei, devenind unul dintre cei mai mizerabili și de temut comercianți de sclavi din vremea de atunci. A făcut comerț cu sute de femei, copii și bărbați din Africa, luându-i de la casele și familiile lor, pentru a fi vânduți ca sclavi în America. John Newton recunoștea că simțea nevoia să scape de iad, dar în realitate iubea păcatul și nu era dispus să renunțe la el.

În fiecare an cădea tot mai jos în păcat, ajungând o persoană josnică până și pentru echipajul bărcii. Într-o zi, beat fiind, a căzut peste bord, iar echipajul, pentru a-l salva, au aruncat după el un harpon ce i s-a înfipt în șold, motiv pentru care a șchiopătat toată viața.

În 1748 o furtună violentă s-a pornit pe mare, amenințând cu scufundarea bărcii, atunci Newton cade pe genunchi cerând milă lui Dumnezeu. Imediat după ce furtuna s-a oprit, a realizat că există un Dumnezeu care aude și răspunde rugăciunilor, chiar și celor mai răi și păcătoși oameni. A continuat totuși traficul cu sclavi până când în final a renunțat căindu-se și devenind predicator și compozitor de cântece religioase.

A fost de asemenea inspirație pentru William Wilberforce, un politician englez care timp de 16 ani a luptat împotriva sclaviei, propunând guvernului proiecte pentru a stopa traficul cu sclavi, începând cu anul 1791 până când, în 1807, în sfârșit a reușit, mulțumită credinței, stoparea sclaviei. A continuat sa lupte deoarece, inițial, sclavii deja cumpărați nu au fost eliberați, s-a interzis doar continuarea comerțului cu sclavi, până în 1823 când toți sclavii au fost eliberați. Majoritatea țărilor europene, sub o puternică presiune britanică, au făcut același lucru între 1830 și 1860.

În 1772 John Newton a scris un cântec. Un cântec cunoscut azi sub numele „Mărețul Har” sau „Amazing Grace”, numele original, în engleză, fiind mărturia sa. A devenit cea mai populară melodie din istorie.

„După multe pericole, eforturi și piedici am pus capăt…a fost harul cel care ne-a adus în siguranță așa departe, harul care ne va conduce…acasă.” – John Newton



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

13default Re: ISTORIA ALTFEL Sam Apr 30, 2022 12:33 am

Eliza

Eliza
Admin

Istoria micilor, curcubeul de pe cerul gurii. Iordache i-a zămislit, pe la un 10 seara

Istoria micilor, curcubeul de pe cerul gurii. Iordache i-a zămislit, pe la un 10 seara
Au apărut pe la 1900 și, de atunci, reprezintă mândria noastră. S-au născut dintr-o lipsă, cea a mațelor pentru cârnați, au primit botezul chiar acolo, la masa numărul 5, pe strada Covaci, în urbea lui Bucur, alintați de vinurile de pe ”Dealul Mitrofanilor” ori de lăuta lui Cristache Ciolac. Ne-au reprezentat, cu mândrie, la expozițiile internaționale de la Paris ori New York, Constantin Brâncuși sau Maria Tănase i-au ținut în fața aparatelor de fotografiat, trași în scobitoare și mângâiați de muștar. Gura lumii, slobodă, spunea că la bombardamentele americane din 1944, yankeii au potrivit Bucureștiul după fumul ce se ițea de la zecile de grătare. Azi ne luptăm pentru ei cu toți vrăjmașii din Uniunea Europeană, care vor să ne extragă bicarbonatul din minunăția de umplutură. De peste 120 de ani, micii sunt simbolul României!

Deși mulți afirmă că micii s-au ițit pe la noi în timpul ocupației otomane, nu se regăsesc în cartea de bucate apărută în secolul al XVII-lea, publicată mai târziu sub numele de ”Manuscris brâncovenesc”

Îngăduie, distinsă domniță și, tu, iubite comesean, să răscolim, olecuță, în jarul de mangal de calitate pentru a scoborî în timp și a afla de unde-și trage obârșia micul, preparatul nostru ce-ar trebui brodat pe steag și inclus între miturile fundamentale ale poporului român, alături de ”Traian și Dochia”, de ”Legenda Meșterului Manole”, de ”Zburătorul” ori de nemuritoarea ”Mioriță”.

Una dintre primele atestări documentare provine de la Ulysse de Marssillac, un gazetar francez stabilit la noi pe la 1852, profesor la Colegiul Național ”Sf. Sava”, apoi la Facultatea de Litere, autorul ”Ghidului călătorului prin București”. Pe la 1870, mușteriul nostru, la pas pe strada ce unea Gara Filaret (prima din istoria Orașului lui Bucur) cu Mitropolia, una plină de grădini și restaurante, vede cum cea mai căutată mâncare o reprezintă niște...cârnăciori condimentați , ce se servesc, întotdeauna, cu o salată de ardei...

La 1871, când întâia carte de bucate de la noi, ”Buna menageră” – cea zămislită de Ecaterina Steriady, soața colonelului, în etate de numai 21 de primăveri – ”ese de supt tipar”, micul nu se află prevăzut în ale sale pagini,  cu nicio rețetă. Ce-i drept, lucrarea era bazată mai mult pe nașterea mâncărurilor alese, așa că o explicație ar putea exista.

Filele călindarului arată 1876, când un ziarist al ”Ghimpelui”, revista satitrică în ale cărei pagini avea să debuteze Alexandru Macedonski, trecând, la pas, prin grădina lui Eliad, cea din burciul Oborului, închiriată, pe perioada ”Târgului Moșilor”, unor oameni de bine, află, sub cetină de brad, niște consumatori ce se delectau cu ”cârnații mititei”, logic, lipiți de o superbă salată de ardei ce pișca mai tare ca vestea că mama soacră vine să șadă, câteva zile, la ginerică acas’. Un confrate ce trebăluia la același ”Ghimpe”, publicațiune de care urma să aibă grijă chiar marele I.L. Caragiale, nota că pe strada Covaci se pot consuma ”mici”, ciorba de schimbele (actuala ciorbă de burtă), precum și inimaginabilul rasol de raci. Chiar Nenea Iancu, la ”Gambrinusul” pe care avea să-l dețină la o scobitoare distanță de Teatrul ”Național”, își aducea aminte că mușterii cereau, întotdeauna, lângă ”țapul” de bere, minunățiile ce tocmai terminaseră de dansat pe dungile grătarului roșiatic. Dar, cu toate acete evidențe, nimeni nu poate vorbi, încă, despre o lansare oficială, cu surle și trâmbițe.

Așadar, introducțiunea fiind făcută, permite, iubite cititoriu, să ajungem în 1857. În ist an, un băiat de toată isprava, George Ionescu, care, la etatea de 14 primăveri părăsise cătunul natal, Ciochina de Ialomița, spre a se angaja, cu simbrie, la marele producător de băuturi spirtoase, Smarandache, deschide, din banii adunați cu râvnă și sudoarea frunții calea de vreo 10 ani, o locantă ce va face furori pe malurile Dâmboviței: ”Trei foi de viță”. Nu-i lux, din contră, miroase a bradolină, a tavernă, a rogojină încinsă, ”se intra aplecându-te”, după cum povestea Constantin Bacalbașa, dar lumea se aduna ca la urs. Cum afacerile merg bine, Georgică al nostru se apucă de comerțul cu zahăr. Nu mai are vreme de cârciumă, așa că dă veste la Ciochina, după cei doi nepoți, Iordache și Costică Ionescu, fii de plugar, oameni de nădejde, pe care te poți baza. Ultimul se pierde, însă, rapid, la trecerea de la sătuc la urbe cu ștaif, așa că doar Iordăchiță rămâne atașat tavernei.

Porții imense, vinișor de calitate, rapsozi pe sprânceană
Să tot fie 1880, când George Ionescu predă cârciuma din Covaci no. 3 lui Iordache. Îl simte destoinic, țăran muncitor, cu mare friică de Dumnezeu. Eroul nostru își vede de treabă. Porții enorme, hrană corectă, vinișorul bun, adus de pe ”Dealul Mitrofanilor”, lăutari de clasă. Treptat, fosta adunătură de mese se cizelează, numele inițial se pierde, toată lumea merge ”La Iordachi”. Aici ajunge Nae T. Orășanu, faimosul ziarist de la ”Ghimpele”, cel pe care Alexandru Ioan Cuza îl parca, de fiecare dată după un material acuzator, direct la Văcărești. Jurnalistul trimitea de dimineață salteaua, ”plapoma” și ”perina”, cerberul de la răcoare nu le primea, spunând că nu are ordin, după care auzea: ”Stai liniștit, vine și ăsta!” Negreșit, țidula ajungea! Nea Nae era jumătate comisar de poliție al Culorii de Roșu, împărțeala de atunci a Bucurescilor, jumătate tip cu peniță. Era întâmpinat, întotdeauna, la intrare, cu ”Să trăiți, dom’ comisar!” C.A. Rosetti consuma, ”La Iordachi”, vineri seara. Dimitrie Ghika, alintat ”Beizadeaua Mitică”, un personaj fabulos, vlăstar domnesc, fondator de spitale, viitor primar, petrece acolo. Vine și Manolache Costache Epureanu, boier moldovean, jurist, sosește și liberalul Emil Costinescu. E lucrare frumoasă.

Iordache reprezintă România, cu a sa bucătărie, la Expoziția Mondială de la Paris, de la 1889. 1900 îl găsește tot în ”Orașul Luminilor”, la expozițiune, de data aceasta cu taraful lui Cristache Ciolac, astrul muzicii lăutărești, un rapsod decorat de președintele Franței, Emile Loubet. Cei doi leagă o strânsă prietenie. Bardul se stabilește ”La Iordachi”. Bucătarul pritocește mâncărui alese, nea Radu se ocupă de vinuri, iar lăutarul șaten atacă ”La moară la hârța-hârța”. Plâng și pietrele, jelesc și caii de la dric. Vlahuță, cu a sa mustață infinită, e acolo, Goga, ”poetul pătimirii noastre”, asemenea. George Enescu achită nota, Delavrancea, și el viitor primar pe aceste locuri, e prezent.

Apoi... Apoi vine acea seară magică, acea noapte a miracolului, acea aliniere a tuturor planetelor existente în grădina lui Uranus, zeul primordial!

În afară de faimoșii mici, mușterii erau atrași la tavernă de ”Marele depou de vinuri indigene și streine”, de ”liqueruri” și de ”unt-de-lemnul” vertiabil de Niza, precum și de ”Bucătăria escelentă”, așa cum anunțau reclamele vremii

Anul nici nu contează! Unii zic că ar fi înainte de 1900. Alții, chiar la îngemănarea secolelor. Cert e că pe la 10 ale serii, Iordache rămâne fără mațele în care adormea umplutura de cârnăciori. Scotocește prin toate cotloanele, nimic! Scoboară, degrab’, în pivnicioară, unde știe că tre’ să fie pitulate produse pentru starea de urgență. Iar nimic! Nu intră în panică, o soluție găsește el. Băieții de sală întreabă de comandă. Ce-i de făcut? Timpul s-a oprit, orologiile nu mai ticăie, paserile cerului dorm. Atunci, Iordache zămislește monumentala idee: va arunca tocătura miraculoasă direct pe grătar! Da, o va modela cu nițică apă, pentru a nu se prinde, va gresa cu un strop de untură instalația de coacere. Un om va supraveghea totul, pentru a întoarce, când pe o parte, când pe cealaltă, frumusețile, să nu cumva să prinză bronz de lemn de fag doar pe o coastă. Așa, din ochi, va porționa drăgălășeniile, nici prea mari, nici prea mici. Gata, la treabă!

”Naturala”, ”focosul”, ”patricienii”, ”baioneta”
Nae T. Orășanu e, ca de fiecare dată, la datorie. Ocupă masa cu numărul 5, botezată, în onoarea sa, ”a ziariștilor”. De ani de zile, coboară, în cristelniță, produsele. Sticla de apă e alintată ”naturala”, țuica, ”o idee”. Când cerea un ardei uite, se adresa chelnerului: ”Cocoș, rogu-te, adă un focos!”Cârnații obișnuiți erau ”patricienii”, cafeaua cu rom, ”un marghiloman”. El este primul care vorbește despre ”baterie”, adică ocaua de borviz, iar scobitoarea cea umilă, dar atât de folositoare, e ”baioneta”. În secunda când primește noile produse, le privește, sucește farfuria și zice: ”ce cârnați mici, ce cârnați mititei”. Asta e! Așa le va rămâne, pururea, numele! Certificatul de naștere e parafat atunci, stopit cu vin de cea mai bună calitate: ”Mititei”, pentru eternitate! Sau mai simplu, ”mici”!

”Uneori luam masa <>, din strada Covaci, într-o sală luminoasă și plăcută...Ne-au impus aici excelenta bucătărie românească. Ceea ce ne-a izbit foarte mult, dar și plăcut, erau denumirile pe care le aveau mâncărurile și băuturile, precum și serviciul excelent. Băieții cari serveau erau îmbrăcați în haine albe, curate, cuviincioși și sprinteni și îi auzeai strigând la bucătărie: <> Serveau repede și când aduceau o mâncare, țuică sau vin, notau numaidecât pe o hârtie-notă, ca să nu se încurce lucrurile la plată...Un prânz bun costa <> 3 sau 4 lei”.

Iuliu Moisil, tânăr ardelean sosit la București la sfârșitul secolului al XIX-lea
Jordache N. Ionescu, așa cum apare în ”anunciurile” vremii, se stinge repede după această ispravă, la 1901. Și aici data-i neclară, vorbindu-se de 1903. N-are moștenitori flăcăi, la a sa plecare rămân în urma-i doar trei fete nemăritate. Dar faima localului unde apăruseră, pentru prima dată în istoria noastră, micii, continuă:

”La nea Radu (n.r. – resposabilul cu udătura) în Covaci

Bei, mă rog, până te faci,

Și după ce te-ai făcut

O iei de la început”.

Dar viața-i din ce în ce mai gream lumea, din ce în ce mai rea! În timpul Primului Război Mondial, activitatea este restrânsă, dar standardele nu decad. ”Am făcut un 1 Mai ca în timpurile cele mai bune...S-a găsit, cât ai clipi, și țuica, și pelinul! Și ce pelin! Ne-a dat și icre negre, și pui de găină, și șalău proaspăt, și vrăbioare, și, mai presus de toate, renumiții mititei”, scrie, la 1917, Vasile Cancicov, jurist și fost deputat. Invazia sovietică din 1944 schimbă mult lucrurile. Firește, în rău. Patronii sunt considerați ”chiaburi”, afacerile lor, naționalizate. Locanta dispare pe la 1948, zona e dedicată comerțului cu lucruri vechi ori scoase din uz. În locul faimosului local apar două magazine ale...”Consignației”...

Potrivit lui Constantin Bacalbașa, mititeii au devenit tot mai populari cu ocazia serbărilor câmpenești. ”Prin anii aceștia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechiu, pe aceiași șosea care duce astăzi la Grădina Fronescu, era în toiul ei. Obiceiul era ca la Paște, la Sf. Gheorghe și la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină (...) Aici se debita numai vinul, mititeii, cașcavalul, pâinea, ridichile, cât și oale nouă, de capacitatea unui litru. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii pe care alături îi fabricau, mereu, bucătarii. Zeci de mii de astfel de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor și de pe grătare pe hârtiuțele pe care le întindeau clienții grăbiți și înfometați”

Însă micii lui Iordache, mititeii lui Nae Orășanu, prinseseră, deja, aripi, intrând în casele fiecărui român, precum un sport național! Dar oare chiar avem exclusivitate pe zonă? Vecinii noștri ce spun? Stai, stai nu stinge jarul! Hai să dăm o fugă peste graniță, să culegem niște păreri, mai ales din partea musulmană.

În Albania, de exemplu, există ”qofte” (v-ați dus, deja, cu gândul la ”chioftele”?), servit cu sos de iaurt, cartofi prăjiți, pâine și, logic, nelipsita bere. Bosnia-Herțegovina vine cu trei variații principale, ce conțin, obligatoriu, carne de miel, năut, vită ori vițel. În Bulgaria avem ”Kebabcheta”, cu o carne ceva mai slabă, alături de o salată cu brânză rasă. La croați, amestecul de carne cuprinde porc și vițel. Nu uităm de pâine, pasta de ardei sau de iaurt. Grecii au ”Soutzoukakia”, din porc și carne de vită, iar cei din Macedonia de Nord servesc rulourile de carne dimpreună cu ceapa, boiaua de ardei iute și salata de ardei capia, copți. Sârbii recunosc că ”cevapi” au apărut ca o specialitate locală în timpul administrației otomane. Și, apropos de turci, mulți consideră că ei au dat ora exactă în această lume a produselor odihnite pe grătar. Termenul de ”kebab” desemnează mâncărurile pe jar, servite cu orez, ceapă ori ardei copți.

Cu toate că există rețete de mici specifice fiecărei țări, este clar că acestea nu se folosesc pe teritoriul unui singur stat. Mai mult, între granițele unei singure patrii viețuiesc variante ale unei singure rețete. Și dacă tot am adus vorba despre ”poeziile” ce duc la zămislirea faimoșilor mititei, în încheiere vă prezentăm o rețetă ce zilele acestea adună fix 100 de ani. Este vorba despre o ”scăpare” a bucătarului restauranului ”Carul cu Bere”, către soția unui ofițer român, amintindu-se și de vremurile cele vechi, când pragul locaului era călcat de ”cinstitul Conu Iancu Caragiale”. La toți de față și viitori, mare poftă bună!

București, la 16 iunie 1920
Onorate Domnule Ofițer!

”Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism, împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de preparare a mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul. Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătorul meu la conducerea bucătăriei Carului. Adresez aceeaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut”.

”Perfecţiunea seratelor de cină din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate”.

”Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătător. Ei îşi au originea în Balcani, provenind din Serbia, dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de bucătăria românească. Cum le spune şi numele, sunt nişte rulouri mici, fiind şi numiţi astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea să încânte gustul mesenilor. Se servesc numai proaspăt prăjiţi pe grătar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub formă de gustare”.

”Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform. Dacă va fi carnea prea slabă, se va adăuga ceva seu de vacă sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 până la 150 de grame pe fiecare kilogram cântărit de carne. Nu se va lua în nici un caz slăninuţă, costiţă sau carne de porc, care nu fac decât să strice gustul şi să ia din minunata savoarelor a mititeilor”.

”Se fierbe o zeamă din oase de vacă cu măduvă, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne”.

”Se pregătesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii şi condimente după cum urmează:

8 grame de piper proaspăt pisat mărunt
12 grame de cimbru uscat cât mai proaspăt pisat mărunt
4 grame de enibahar pisat mărunt
2 grame de coriandru pisat mărunt
2 grame de chimion turcesc pisat mărunt
1 gram de anis stelat pisat mărunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 linguriţă de zeamă de lămâie
1 lingură de untdelemn
1 căpăţână bună de usturoi aromat şi nu din cel iute”
”La cantităţi mai mari de cinci kilograme, se va adăuga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o măsură mai mult din mirodeniile pomenite”.

”Se frământă carnea într-un vas pe măsură timp de un ceas, adăugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lămâie. Jumătate din zeama de oase şi toate celelalte condimente, afară de usturoi, se adaugă treptat, uniform şi puţin câte puţin. Amestecul se acoperă şi se dă la gheţar o zi şi o noapte, după care se scoate, se lasă câteva ceasuri la dezmorţit şi se mai frământă o dată preţ de o jumătate de ceas cu restul de zeamă de oase dezmorţită. Se face un mujdei de usturoi cu apă călduţă dintr-o căpăţână pentru fiecare kilogram de carne, care se lasă la tras o jumătate de ceas”.

22.000 tone de mititei s-au consumat, în România, în 2012
”Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adaugă sucul de mujdei şi se mai frământă odată amestecul preţ de un sfert de ceas. Se dă din nou la gheţar până a doua zi. Preţ de trei ceasuri înainte de a fi prăjiţi şi serviţi mititeii, se scoate amestecul de la gheţar, pentru a se încălzi şi muia; după trei ceasuri sau când s-a dezmorţit amestecul, se formează mititeii ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate părţile şi la capete şi se lasă sa stea la zvântat un ceas. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se din când în când cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă de jur împrejur”.

Gratargii noştri întorc fiecare mititel doar de trei ori până este prăjit.

”La prăjit mititeii vor scădea puţin, de unde şi denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasă să se pătrundă, ca să nu se usuce sucul care conţine savoarea condimentelor. Daca se prăjesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usucă, lapădă tot sucul aromat şi devin seci. Se servesc alături de chifle proaspete ori felii de franzelă, cu Mutard de Dijon sau muştar picant şi aromat, după preferinţă şi cu sare şi ciuşca. Doar şi numai aşa veţi obţine mititei savuroşi cum se zice ca numai la noi sunt”.

Berăria ”Gambrinus”, patronată, cândva, de marele Ion Luca Caragiale, care amintea, în dese rânduri, că atunci când era îmbulzeală, obișnuia să-și ajute ospătarii la împărțitul micilor

”Cunosc mulţi din aşa numiţii gastronomi prin birturi şi bodegi mai ales prin mahalale, care din neştiinţă ori din spirit de falsă economie înmulţesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afară că scad mai puţin la prăjit decât ca cei de carne de vacă, nu au nici pe departe gustul şi savoarea mititeilor adevăraţi. O greşeală mare mai este şi zgârcenia la condimente, mai ales la usturoi şi piper. Mai cu seamă usturoiul este partea dominantă a gustului atât de specific al mititeilor”.

”Sunt fericit sa dezvălui Doamnei Măriuţa acest mic secret, pe care ştiu ca nu îl va da mai departe, aşa cum nici eu nu-l voi dezvălui decât urmaşului meu Maitre Cuisiner când îmi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparaţi de Dânsa sunt extrem de gustoşi, dar simţul meu gustativ mi-a dezvăluit imediat lipsa coriandrului, a anisului (n.r. – anason) stelat şi al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Măriuţa vor fi inegalabili!”

”Vă aştept luna viitoare când va întoarceţi cu regimentul din manevre, dimpreună cu Domnii Ofiţeri Dinu şi Vatache spre a savura o tavă de mititei şi câteva halbe împreună!”

”Dorindu-vă sănătate, voie bună şi noroc, vă rog a-i transmite umile sărutări de mâini Doamnei Măriuţa, cea mai desăvârşită gospodină şi Doamnă din înalta societate! Dumnezeu să vă ajute!”



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

14default Re: ISTORIA ALTFEL Mar Mai 03, 2022 10:04 pm

Eliza

Eliza
Admin

Poeta Nina Cassian: ”Dacă eram rățușca cea urâtă, cin’ să mă iubească?”

Născută cu un ”nas ca din topor”, ”cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura noastră”, scriitoarea din Galați avea să fie căsătorită de trei ori și iuibită de Ion Barbu, Marin Preda ori Nichita Stănescu. Comunistă, ilegalistă, se exila, apoi, în 1985, la New York, fugind de regimul pe care-l satiriza. Se stingea în Statele Unite, jinduind după prietenii rămași în țară

”Proiectul major al vârstei și vieții” a fost scrierea amintirilor, oglindă a ”anilor furați și dăruiți”, proiect al căror prime două volume, ”Memoria ca zestre” s-au bucurat de un ecou uriaș în România

”La șaptesprezece ani, l-a întâlnit pe tânărul înalt și suplu, cu aceleași vederi ca ale mele, comunist ilegalist, cu aceeași pasiune pentru Mallarmé (n.a. – Stephané Mallarmé, poet și critic francez, figură de seamă a simbolismului), poezia franceză și avangarda română”. S-a căsătorit, întâia dată, cu Vladimir Colin, la doar 18 ani. Se născuse la Galați, în 1924, pe numele real Renée Annie Cassian, alesese să semneze ”Nina Cassian”. Familie fără studii superioare, deși mama interpreta, uneori, lieduri de-ale lui Brahms, Schumann ori Schubert, iar tatăl, ca să nu-și lase singură tovarășa de viață, o acompania la pian. Iosif Cassian-Mătăsaru, funcționar comercial, mersese chiar mai departe și publicase în ”Adevărul literar și artistic” sau în ”Bilete de papagal”, dar nu primise aprecierea scontată. ”Tata mi-a predat splendoarea limbii române, gustul pentru poezie și muzică”, avea să spunea, peste ani, Nina Cassian.

A mers la Liceul ”Principesa Elena” din Brașov, apoi la Școala de Fete din București. Frecventează cercuri intelectuale de stânga și, la 16 ani, intră în organizația Tineretului Comunist, aflată, atunci, în ilegalitate. Visa să ”mântuie lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare și clase sociale”, după cum declara.

Nu-i pregătită de viața de familie, dar nici de cea profesională când intră la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, în 1944, într-un București atacat și bombardat de americani, englezi, ruși și, finalmente, de germani. Rămâne, acolo, doar un an. Ea și ”Jany”, cum își alinta soțul, erau sărmani. El scria literatură Science Fiction și picta nasturi, ca să mai scoată un ban. El făcea mărțișoare, din plexiglas. ”Părinții aveau mai mult grijă de noi”. În memoriile sale, povestea că pentru că era ”rățușca cea urâtă, se gândea, mereu, că n-o s-o iubească nimeni”. Cu nasul acela ”ca din topor”, avea să devină una dintre cele mai cuceritoare persoaneje ale literaturii noastre.

Primul său volum este considerat ”decadent” de către comuniști

Înainte de debutul ei editorial (”La scara 1/1”, Versuri, București, 1947), merge să-i ceară sfatul scriitorului Ion Barbu. Când se găsesc, era are 22 de ani, el, 52. Profesorul o cucerește cu ”matematica și cu mustața sa de morsă”. Îl considera bătrân, el o alintă ”nespus de alba Nina”, dar își dă sema că e posibil să se fi îndrăgosit de ea. Îi dedică două poezii, ea, timidă, avea să-i răspundă abia peste ani, cu poemul ”Lui Ion Barbu”:

”El, Marele El, / m-a iubit – n-am știut, nu am priceput, / îi priveam chelia (era chel / Marele El) / și sprâncenele răzvrătite / și ochii în patru culori / încrustați în orbite / și nu știam, nu mă pricepeam”.

Pornesc la drum, într-o relație adulterină. Divorțează de ”Jany”, după cinci ani de căsnicie. Partidul nu primește bine volumul de debut, are parte de critici în ”Scânteia”, e considerat ”decadent”, așa că se apucă să scrie conform dogmelor comuniste. ”Dar nici o poezie nu mi-a fost agreată. De fapt, nu le agream nici eu! Îmi erau străine. Era o sforțare, era o cămașă de forță, în care intram de bunăvoie, aste e problema. Adică n-am pierdut sânge etic, pentru că scriam de bună credință prostiile. Am pierdut sânge estetic. Cu duiumul”.

În perioada în care trece pe poezii unde vorbește despre construirea lumii noi, se vede cu poetul Al. I. Ștefănescu. Acesta îi devine al doilea soț, dar nicăieri nu găsim informații ce să confirme faptul că nu se mai găsea, din când în când, și cu Ion Barbu. ”Spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgosit de el până peste cap și fără argumente”, povestea Nina Cassian. Nu spunea că a fost infidelă, ci că ”a adăugat afluenți râului mare, iubirii celei mari”.

În 1949, poeta se cunoaște cu Marin Preda, așa că începe să aibă o relație cu viitorul făuritor al ”Moromeților”. Ion Caraion, prieten bun cu prozatorul, ”toarnă” tot la... ”organe”. ”Securitatea știa că Marin Preda făcea sex pe podea cu Nina Cassian iar patul le era dușumeaua”. Nu se ascundea. După 1989, nara că atât ea, cât și cele trei soții ale lui Preda, erau atrase de perosnalitatea sa, de ”marea lui capacitatea de a iubi și de a suferi din dragoste”. Se retrag, pe la 1953, la Castelul Foișor din Sinaia... ”Au fost zile și nopți pe care le-aș numi depline, eu hrănindu-m- cu nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că... nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naștere, adică în dezarmarea și oferta lui cea mai totală”. Căsnicia funcționează în paralel.

”Nică fără frică” și iubirea cu Nichita

”Cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura noastră”, după cum o ”alinta” criticul Alex. Ștefănescu, e redactor la ”Urzica”, dar publică și ”Nică fără frică”, basm în versuri.

Devine iubita lui Nicolae Breban. Gurile rele avansează și o presupusă relație cu Nichita Stănescu, ”Jenică” Barbu spunând despre autorul ”Necuvintelor” că și-ar fi ”netezit debutul trecând prin patul Ninei”. După 36 de ani de relație, cel de-al doilea soț decedează.

Publică peste 50 de cărți de eseuri, poezie și proză, inventează o nouă limbă poetică, ”sparga”. Poemele scrise în astfel de ”limbaje” erau una dintre pasiunile avangardiștilor. Virgil Teodorescu născocise ”leoparda”, iar Cassian scrisese în ”spargă”. Cum Ion Barbu îi interzisese să le publice, aveau să fie tipărite în volum abia prin anii ‘70. Cum arăta ea, în ”Imprecație”:

„Te-mboridez, guruvă și stelpică norangă,
te-mboridez să-ți calpeni intrstul și să-ți gui
multembilara voșcă pe-o creptiruă pangă
și să-ți jumizi firiga lângă-un hisar mârzui.

Te-mboridez, cu zarga veglină și alteră,
să-ntrauri eligența unui letusc ațod
pe care tentezina humblidelor țiferă
și plenturează istra în care hurge Dod.”

În 1969 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România. ”Aurelia Vasilescu, frumoasa actriță [...], îmi spune că mă iubește și-mi face directe propuneri lesbiene. N-am fost străină de asemenea impulsuri și solicitări în adolescență, dar, deși mă măgulește dragostea Aureliei, sunt fundamental orientată spre «sexul opus». Ce să mă fac cu ea? Nu știu nici cum să cochetez cu femeile, nici cum să le resping”, notează.

E 1985, când poeta pleacă în Statele Unite, în calitate de ”visiting professor”, cu o bursă din partea Fundației pentru o Socitetate Deschisă, pentru a susține un curs de poezie la New York University. După ce termină de predat, cere azil politic. Disidentul Gheorghe Ursu, unul dintre orietenii săi apropiați, fusese ucis, după bătăi crunte, de către Securitate, în beciurile de la Rahova, în noiembrie 1985. În ”Jurnalul” lui se găseau și poeme ale Ninei Cassian, care satiriza regimul comunist. Trecută prin prigoana Holocaustului, poeta refuză să se mai întoarcă în țară, deși îi este foarte greu. ”În mod neașteptat, printr-o notă strecurată pe sub ușă, aflu că voi fi dată afară din această locuință peste trei zile!” Nu are bani, dă lecții de pian pentru a suraviețui, dar se gândește și la sinucidere. ”Deci sunt aruncată în stradă! S-ar părea că totul s-a terminat! Adică orice idee de a începe (continua) o viață nouă. Trebuia să mor!”

”Sunt disperată, viața mea e întuneric. Nu mă pot întoarce acum, nici de rămas nu-mi arde, nu pot trăi fără Ali (n.r. – al doilea soț) și trebuie să mă port normal, deși sunt anormală”.

Îi e dor, la început, la New York, de gustul mâncării românești, de prieteni dar, treptat, află că poeziile sale plac. Vede că acolo se publică altfel de texte, începe să scrie în limba engleză. Lucrările sale prind în Statele Unite, dar și în Marea Britanie.


La o petrecere a unei prietene comune, se cunoaște cu Maurice Edwards, directorul artistic al Filarmonicii din Brooklyn și autor a trei volume publicate în SUA. Acestea îi citește poemele. Primește de la el, peste câteva zile, o felicitare pe coperta căreia se găseau doi câini șoricari bot în bot, culmea, rasa ei preferată. Are 73 de ani, el, 75. Se căsătoresc în 1998. ”Amorezată am fost toată vața. Mi se părea că o să mor fată bătrână. Dar am jinduit să fiu iubită și să iubesc”, istorisea. Deseori, în ”Memorii”, Maurice e uitat. Vine în România, altături de ea. La peste 80 de ani, Nina glumește: ”Am cel puțin trei lucruri în comun cu Ovidiu: poezia, nasul (n.a. – Publius Ovidius Naso) și exilul”... ”Trage” ca pe apă o sticlă de votcă.

Se stinge în aprilie 2014, la New York, în urma unui stop cardiac. La dorința, urna cu cenușă îi este depusă la București, alături de rămășițele părinților săi, dar și de cele ale lui Al. I. Ștefănescu, cel de-al doilea soț. Al treilea, Maurice Edwards, îi supraviețuiește, stingându-se în 2020, la 97 de ani. La 95, continua să se iscălească: ”spiritul Ninei Cassian”.



Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare.
https://citadella.forumgratuit.ro

Continut sponsorizat



Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum