MUZE LA TAIFAS - POEZII

Cântecul nebunului - Ion Minulescu

Ei sunt cuminţi...
Eu sunt nebun...
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -
Poate că cel cuminte-s Eu -
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei... sunt tot nebun...

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei...
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine...
Ei beau
Şi mint fără ruşine -
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun... că nu-s ca Ei...
Lor nu le place-amanta Mea...
Mie nu-mi place-amanta Lor...
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia...
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei -
Amanata Mea...

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...

Celei care minte  -   Ion Minulescu

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Sa-ncepem slujba-n zori de zi
Si s-o sfarsim cand noaptea-ncepe !

Femeia
Gabriela Franz

Femeie plăpândă, feroce felină,
Păcat strămoşesc, eşti astăzi divină,
Altar pentru jertfă, pe tine ard rugi,
Preschimbi când doreşti şi regii în slugi!

Femeie păgână cu trup de panteră,
Amantă perfectă, soţie fidelă,
Mlădie-ţi porţi trupul alene prin casă,
Devii ca oţelul când greul te-apasă!

Femeie răzleaţă, apari ca o boare,
Trufaşă iubită prin timp călătoare,
O slabă speranţă de-ţi bate la uşă
Ca pasărea Pheonix renaşti din cenuşă !

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Dragă viitorule iubit ~

~ Ți-aș da un sfat sincer,
Să nu te îndrăgostești de mine.
La ușa inimii mele nu vei găsi nimic,
Decât niște locuri bântuite.
Nici măcar cheie nu mai există,
Aia demult e aruncată în mare.
E un vid în camerele sufletului meu
Dar prin care dai de ochi verzi.
Așa că, pentru binele tău, te rog,
Nu mă iubi, pleacă și caută iubirea în altă parte.
Nu am ce să îți ofer, am terminat tot.
Ai putea să fii un om atât de bun și blând
Și nu aș vrea să te rănesc.
Nu ai putea niciodată să ai încredere în mine,
Pentru că eu nu pot da încredere
Încrederea mea e departe în trecut.
Degeaba vei încerca să mă convingi,
Și să îmi spui că tu o să poți,
Să mă faci să uit trecutul și pe ”el”
Și să învăț să iubesc din nou, să te iubesc pe tine.
Iubirea mea s-a terminat, i-am dat-o ”lui” definitiv,
Pentru totdeauna... și cu totul.
Nici măcar să schimbi ceva în mine nu vei reuși,
Nici să clintești un singur fir de praf de la locul lui,
Acolo unde a fost doar ”el” și a lăsat locul părăsit,
Așa că te rog dragul meu viitor iubit,
Nu încerca să te îndrăgostești de mine,
Căci te voi răni, așa cum am fost rănită. ~

~ Odine ~

Te port în mine

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port în trup, în sânii albi și grei,
Cum poartă rodia sămânța ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfințit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Și port la gât, neprețuit șirag,
Strânsoarea cald-a brațului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumina rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în brațe, horbote subțiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu și-n vis.

Zorica Latcu

Exotica

Intinsu-mi-am arcul spre cer, cu temei,
Zburat-a sageata, dar unde s-a dus
Nu stiu, caci avantu-i a dus-o mai sus
Ca raza cea slaba-a ochilor mei.

Zvarlit-am in aer o dulce cantare
Si dansa zburat-a. Dar unde s-a dus
Nu stiu. Cine poate s-o prinda din zare?
O stea care pica si-un cantec apus…

Tarziu intr-un paltin infipta-am gasit
Sageata ce-n voie lasat-am sa zboare,
Si cantecul dulce dormea linistit
In sufletul unei femei visatoare.

Cincinat Pavelescu

Tudor Arghezi - De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Iubito,
am găsit un loc la răsărit
unde se varsă Tigrul cu izvor în sinidisis
ce-mi străbate cortexul
udându-mi florile de nu-mă-uita
în Eufratul tău candid
care spală trupuri cardiace
cu primăveri tămăduitoare de lalele.
Un loc unde nu se ajunge decât cu vele
ţesute din zboruri de aripi.
Iubito,
acolo, sub un măr cu fructe nemuşcate
de Adami sau Eve
am văzut frunze care poartă
poveşti de iubire virgine de toamnă
şi versuri de Neruda scrijelite pe tulpine
Iubito,
acolo, am să zidesc adânc în Pământ
dorul de tine
Şi am să-ţi construiesc o casă.
Ca un Nabucodonosor îţi voi ridica
o grădină suspendată
şi voi împrăştia
fiecare şoaptă a ta
(de atunci când îţi sprijineai chipul pe umărul meu
şi mă întrebai din priviri
de ce luna nu are petale)
peste firele de iarbă
ca să crească mereu fragede,
mereu curate,
mereu noi,
aşa cum creşti şi tu
în fiecare secundă în mine.
Am să-ţi construiesc o casă, iubito,
acolo unde zefirii răzbat obrajii sărutaţi
transformându-se în Bethoveeni
dirijând Sonata lunii,
acolo unde mâna ta în mâna mea
e un mers pe apă
o potolire a furtunii
o mesia a minunii că te-am cunoscut.
Da, iubito, am să-ţi construiesc o casă,
cu multe camere
ca să nu ne plictisim niciodată,
fără praguri
ca să nu ne împiedicăm niciodată,
fără uşi
ca să nu ne pierdem niciodată,
cu multe ferestre
ca să nu uite soarele niciodată
cât de frumos străluceşti,
Şi un şemineu mare
care încălzeşte doar cu îmbrăţişări îngereşti
şi atingeri de obraz pe obraz în nimbi
şi sărutări de sfinţi
unde să ne cuibărim în nopţile de iarnă
după ce ne-am lăsat ninşi
de bucuria de frişcă din nori
a mereu primei ninsori.
Am să-ţi construiesc o casă, iubito,
şi am să mă trezesc în fiecare dimineaţă
să-ţi prepar micul dejun
şi să-ţi spun cât eşti de frumoasă
până când îi vei spune
micului nostru paradis
“Acasă”

by Mihai Gavrilescu

Celei care pleacă
Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Ceea ce se poate pierde

nu este în mod obligatoriu de pierdut

şi mic

Eu, bunăoară, încă

nu sunt în stare să-mi pierd viaţa.

Ceea ce nu se poate iubi

nu este neapărat şi intim

Cu mine cu tot la un loc

s-ar putea să fim chiar el.

Ceea ce se poate vorbi

ar trebui să se poată şi cânta

iar ceea ce înfloreşte

poate să fie cu totul altceva decât

o floare.

N Stanescu - DECLARATIA DREPTULUI DRAGOSTELOR OMULUI

Am căutat iubirea...
Autor: Costache Ioanid

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa-I ca de-un prăpăd se curmă,
când m-a privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

Porunca a doua: Să nu te rezumi niciodată

Mihai Gavrilescu

"Descrie-te pe scurt!"
Fereşte-te de cei care îţi cer aşa ceva!
Ei nu înţeleg că nu eşti un lucru care să poată fi descris sec
în zece cuvinte
că nu eşti o întâmplare care să poată fi rezumată sec
fără nicio aducere aminte
că mişcarea ta zbuciumată prin univers nu poată fi redusă sec
la o frază cuminte.

Dacă chiar vrei să mă cunoşti
Părăseşte tot ceea ce iubeşti
Aşează-te într-un fotoliu în următoarea noapte
Ia un pahar de vin în mână
şi ascultă "A change is gonna come"
cu ochii închişi
încercând să zâmbeşti.

Tu nu o să ştii niciodată

Mihai Gavrilescu (Le mage)


"Tu nu o să ştii niciodată,
dar de fiecare dată
când îmi adormi între braţe,
strânsă tare,
cu capul pe inima mea
ascultându-mi
preaînvolburata
preaagitata
preazbuciumata
mare
şi valurile atât de calme
pe care mi le naşti
eu stau cu ochii larg deschişi
şi te privesc
şi încerc să-mi dau seama
de unde aş putea să încep să-ţi povestesc
cât de mult te iubesc.
Orice poveste trebuie să aibă
un “a fost o dată ca niciodată”
dar, zâna mea albă,
mintea mea de lut
nici nu-şi mai aminteşte
momentul acela dumnezeiesc
de început.
Parcă totul a fost
este
şi continuă să fie
permanent,
mereu prezent, mereu recent,
mereu atât de fascinant
de inconştient.
Tu nu o să ştii niciodată
dar de fiecare dată când
îmi adormi între braţe,
strânsă tare,
cu capul pe inima mea
iubită prea frumoasă,
iubită prea adormită,
iubită prea iubită,
eu mă trezesc mereu din gând
fredonând:
“Where do I begin
To tell the story
Of how great a love can be
The sweet love story
That is older than the sea
Where do I start?”"

George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.

Matinală

Aurora violetă
Plouă rouă de culori -
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă -
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit -
Ca în vise s-a pornit
Roata morii - violetă.

Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă...
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.

Aurora violetă
Se pătează de culori -
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă...