S-AU NASCUT, NE INCANTA !

Rezumarea primului mesaj :

Aniversari sau comemorari din lumea muzicala.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Johann Sebastian Bach
Picture

“Dacă ni-i imaginăm pe marii compozitori sub forma unui lanţ de munţi, atunci Bach îşi înalţă culmea departe, deasupra norilor, unde toate razele arzătoare ale soarelui alunecă pe suprafaţa de o albeaţă orbitoare a învelişului ei de gheaţă Aşa este Bach, limpede şi strălucitor ca si cristalul.” Gorki


Johann Sebastian Bach (n. 31 martie 1685, Eisenach - d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german şi organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice şi expresive, pentru frumuseţea artistică.
Biografie
S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ţinutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiţie, mulţi membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesionişti, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viaţă patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el şi-l instruieşte în domeniul muzicii, al clavecinului şi al compoziţiei. Elev al lui J. Pachelbel, unul dintre renumiţii organişti germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educaţie, ce contravenea năzuinţelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simţind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiş compoziţii ale renumiţilor organişti, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obţinerea unei virtuozităţi de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din oraşul Lüneburg, unde devine şi corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanţă, deoarece aici cunoaşte în biblioteca şcolii creaţii de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ş.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken şi continuator al şcolii germane nordice de orgă. De la reprezentanţii acestei şcoli, Bach şi-a însuşit stilul amplu şi fastuos, precum şi dramaturgia şi lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiţia prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi şi cunoaşte pe organistul şi compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea şcolii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curţi şi, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieţii de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspiraţiile muzicale şi nici nu-i erau favorabile evoluţiei sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât şi nivelul scăzut de profesionalism al coriştilor, pe care trebuia să-i înveţe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni şi pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, îşi desfăşura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât şi la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care îşi însuşeşte procedeele componistice şi instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, aşa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătoreşte cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist şi muzician al curţii. În anii petrecuţi ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) şi apoi la Köthen (1717-1723) şi-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi şi italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă şi clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) şi pentru clavir (18) din creaţia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curţile numeroşilor principi germani, oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul şi strălucirea curţii regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa şi micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări şi recepţii somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriţi îşi permiteau să ţină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniştilor francezi, cu ornamentaţia rococo-ului, s-a răspândit şi la curţile germane. Bach a asimilat acest stil şi pe cel al violoniştilor italieni, dar a trecut aceste modalităţi de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniştilor francezi a surprins elemente viabile, şi anume graţia şi spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentaţia inutilă sau dăunătoare clarităţii. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul şederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach şi-a uimit adversarul prin variaţiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neaşteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerinţelor sale, şi-a îndreptat atenţia spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele şase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, şi o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soţia. După un an, se recăsătoreşte cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană şi aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingaşe Klavierbüchlein, colecţii de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta şi la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în faţa organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variaţiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăieşte în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligaţia de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriştii şcolii şi de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condiţiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză şi chiar răuvoitoare a conducătorilor oraşului sau ai bisericilor (el va dirija şi corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, şi grijile familiale au înnegurat viaţa genialului muzician. În pofida greutăţilor şi a climatului muzical cu totul impropriu unei creaţii de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieţii sale cele mai mari şi mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile şi Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcţiona ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă şapte ricercare, două canoane şi o sonată á tre (pentru flaut, vioară şi clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciţii de polifonie şi demonstraţii de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus şi “Collegium musicum”, societate muzicală studenţească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite şi cantate laice. Deşi n-a scris muzică de operă, el se interesa de creaţia dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curţii din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, veneţianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viaţa muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” şi „Nu ştiu ce-i durerea”, precum şi „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibraţiei coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuţiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuşi perfecţionase instrumentul, încercând construirea aşa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba şi a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal şi maţ, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârşitul vieţii, Bach a încercat să-şi tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârşitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supravieţuit opt: 4 fete şi 4 băieţi. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanţi muzicieni. organist şi compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant şi un precursor al simfoniei şi al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei şi capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin şi Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată şi la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calităţile sale de organist în acest oraş. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano şi Londra” a suferit o influenţă italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curţii regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..

Creaţia bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucişau la începutul secolului al XVIII-lea, ci şi o încununare a evoluţiei muzicii polifonice şi un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creaţia populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivităţii operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deşi a crezut neştirbit în fericirea vieţii veşnice, în creaţia sa nu a redat omul împăcat, care aşteaptă cu seninătate viaţa de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârşitele sale ispite şi căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase şi înălţătoare, ancorate în neclintita credinţa a prezenţei divine în viaţa omului.

Fire echilibrată şi modestă, el şi-a dedicat creaţia preamăririi lui Dumnezeu şi 160 înălţării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach îşi începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” şi o sfârşea cu inscripţia “numai pentru slava lui Dumnezeu”.
Activitate muzicala
În opera sa găsim numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Innsbruck, trebuie să te părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aş plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Pasiunea după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci şi cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecţia “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăseşte într-un coral din „Pasiunea după Matei”. Şi din colecţia de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecţie. Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoţională şi viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziţia sa faţă de texte. El schimbă des destinaţia unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creaţiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditaţie asupra existenţei şi a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creaţia sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exerciţiu didactic sau demonstraţie tehnică. Aşa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul şi scopul piesei. Constrâns de obligaţiile cotidiene ale funcţiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deşi poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibraţie emoţională şi robusteţe ritmică, care străbat construcţii polifonice grandioase. Chiar şi atunci când foloseşte procedeul variaţional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeaşi temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile şi sărbătorile de peste an, variază ca număr de părţi (două sau trei) şi cuprind arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Unele arii au şi forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii şi interludii. Bach a scris şi solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferinţelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care şi-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar şi ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim şi elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterităţii i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creaţia sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deşi au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepţiei sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar şi Köthen datează „Cantata vânătorească” şi „Cantata primăverii”, în care zugrăveşte natura. Aceeaşi tendinţă de descripţie bucolică o găsim şi în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” şi „Curgeţi, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” şi „Întrecerea dintre Phoebus şi Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează şi la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieţii citadine, sau în „Cantata ţărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitoreşti ale vieţii rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influenţat stilul de operă muzica sa. Se ştie că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimţit în Pasiuni, „Magnificat” şi în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” şi în „Nu ştiu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuinţat şi în cele religioase. Astfel, cantata omagială „Se înalţă cu bucurie” a fost executată pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului, şi apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata „Alegerea lui Hercule” câteva numere au trecut în „Oratoriul de Crăciun”, iar cantata „Înălţimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteţa sa cu Dumnezeu.

Deşi a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potenţele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri şi pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paşti şi Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate şi strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios şi cântată după predică, „Magnificat” conţine 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet şi un terţet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios şi speranţa sa în milostivirea cerească.

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paştelui, când şi în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradiţională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care îşi vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer graţierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenţii poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezenţa unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retuşată în mai multe rânduri, şiMatthäuspassion (1729), cea mai izbutită. Pasiunile după Ioan şi Matei au o construcţie asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale şi pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soţia regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secţiunilor, a fragmentelor recitativice, narative şi a micilor scene cu participarea soliştilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii şi ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfăşurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoţirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile şi comentariile autorului însuşi. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în ţesătura instrumentală şi, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat şi profund, redă căinţa amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laş, de Christos. Corurile şi coralele, similar corurilor tragediei antice, participă şi subliniază acţiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere şi meditaţie, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii şi compasiunea eroilor. Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins şi răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce şi moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoţională, caracterizări muzicale puternice şi tratări simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobişnuit de mare a Pasiunilor şi la depăşirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulţumit pe ierarhii bisericii şi, mai ales, pe pietişti. Aşa se explică de ce Pasiunea după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deşi lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută şi sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părţi au fost scrise în 1733 şi ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanţă. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare foloseşte un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanţă în desfăşurarea muzicală şi în succesiunea imaginilor unei părţi. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării şi bucuriei, ale jertfei şi biruinţei, ale morţii şi vieţii. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” şi „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul şi fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate şi cu structură armonică, participă la desfăşurarea dramei şi subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănţuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de şase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paşti (1735) şi de Înălţare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt şi motetele, scrise în stil polifonic, deşi în acel timp îşi croise drum motetul univocal acompaniat. În creaţiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susţinere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare şi generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar şi Köthen şi în calitate de conducător al “Collegium musicum” studenţesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie şi muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepţia sa şi pregnant imagini ale vieţii omului. În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradiţional al organiştilor germani, cunoscut prin Böhm şi Buxtehude, şi cel al organiştilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfăşurări polifonice încărcate şi expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibraţie emoţională, şi o formă mai limpede, mai puţin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein(Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim şi Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizaţii pe teme de coral. În corale, în sonatele şi concertele pentru orgă predomină ţesătura vertical armonică. Cele „Opt mici preludii şi fugi”, ca şi „Passacaglia”, au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi şi pedală. În celebra „Toccată şi fugă în re minor”, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcţie a unei fugi la patru voci. În canzone, el este influenţat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate şi fugi, cu imagini atât de variate şi de puternice, a îmbinat gravitatea şi patosul organiştilor germani cu suavitatea şi sugestiva cantilenă italiană. Şi în muzica de orgă, ca şi în creaţia vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos şi solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea îşi are rădăcinile în improvizaţie, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieţii sale, pe lângă clavecin şi clavicord, ce mai supravieţuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier„, pianul cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte (în româneşte: pianoforte sau şi pian), pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării unor nuanţe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante şi didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecţiune lucrările provenite din muzica de dans. Deşi părţile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca exprimând meandrele vieţii omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conţin părţi provenite din dans, la fel şi Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influenţa elegantului stil francez şi conţin, ca şi cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca şi partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând şi alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este „Fantezia şi fuga cromatică”, cu un suflu nou şi îndrăzneţ prin frecvente cromatisme, dar şi Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variaţiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variaţiuni. Compuse pe tema unei arii, variaţiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârşit, un quodlibet, un joc de improvizaţie muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv şi rustic lirism, alta umoristică. Numele acestor variaţiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Şi „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părţi au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii îşi iau rămas bun şi „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.

Invenţiunile (15 la două voci şi 15 la trei voci), piesele destinate soţiei sale A. Magdalena, ca şi „Clavecinul bine temperat” (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deşi scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creaţia concertantă. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, şi nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoţional amplu şi spre o sferă mai largă. Substanţa muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conţinutul de idei şi tensiunea emoţională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilităţi mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, aşa încât Bach a fost mereu preocupat de obţinerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Bach a dat mare amploare şi adâncime concertului pentru instrument şi orchestră, dând roluri solistice pentru prima oară şi clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament în realizarea aşa-numitului basso continuo. Pentru clavecin şi orchestră a scris şapte concerte, şi 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello şi Telemann), dar şi trei Concerte pentru două clavecine şi orchestră; două Concerte pentru trei clavecine şi orchestră şi un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine şi orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin şi orchestră completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numărul mare de solişti. Concertul în re minor şi cel în fa minor pentru clavecin şi orchestră au deosebită frumuseţe tematică, variate efecte timbrale şi bogăţie expresivă, fiind construite în tiparul clasic al timpului.

În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte şi în Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată şcolii italiene, precum şi cultivarea virtuozităţii de către maeştrii germani au pregătit drumul creaţiei violonistice bachiene. Cele şase Sonate pentru clavecin şi vioară, ca şi Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calităţile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Şi Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate şi trei Partite din 1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca nişte acorduri ale unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbeşte nu numai în limbajul monodic, ci şi în cel plurivocal, armonic şi polifonic, realizând efecte armonice şi polifonice, specifice lăutei. I se valorifică posibilităţile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilităţile de nuanţare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile şi pasajele de virtuozitate în mişcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleaşi probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilităţile tehnice şi expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit şi în orchestră, dar a compus şi pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Creaţia sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniştilor francezi cu cea a violoniştilor italieni şi a organiştilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creaţia sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci şi o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile şi pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice şi armonice.

Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele grossi, în cele şase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopeşte aproape integral cu ripieni, iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori, viole şi violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu viguros. În aceste concerte Bach îmbogăţeşte paleta timbrală, căci pe lângă grupul instrumentelor cu coarde el le foloseşte şi pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în Re major flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conţine şi el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas şi cu basso continuo. Şi în Concertul nr. 6, scris fără violine, diferenţierea dintre concertino şi ripieni este foarte puţin conturată. În creaţia sa, orchestra capătă o expresivitate proprie.

Atât în Concertele brandenburgice, cât şi în cele patru Suite (intitulate „Uverturi”, 1717-1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul târziu, prin numărul de trei părţi (în patru dintre ele), prin alternarea mişcărilor (repede, rar, repede) şi a tonalităţilor, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.

Pentru fiii săi, pentru a doua soţie şi pentru numeroşi elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate învăţământului. Spre deosebire de obişnuitele lucrări didactice, unde urmărirea problemei pusă în exerciţiu împiedică adesea o desfăşurare muzicală artistică, în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invenţiunile (la două şi trei voci), Preludiile şi fughetele sunt mici improvizaţii contrapunctic-imitative, care poartă în ele suflul căldurii sale sufleteşti. Multă gingăşie şi ingenuitate găsim în piesele aparţinând celor două caiete de exerciţii, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică pentru clavir pentru A. Magdalena) şi Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann(Cărticică pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine temperat”, ce cuprind 48 de Preludii şi fugi, în toate tonalităţile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstraţie pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărţirea octavei în 12 semitonuri egale şi neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalităţi, ca şi utilizarea modulaţiei prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic îşi schimbă semnificaţia, renunţând la înţelesul avut în cultura muzicală antică.

Bach scrie 48 de Preludii şi fugi în toate tonalităţile treptelor din gama cromatică, reprezentând o demonstraţie pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie şi un îndrumar pentru pianişti şi compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de exprimare artistică a unui bogat conţinut de trăiri şi, totodată, lucrări lipsite de ornamentaţia încărcată şi greoaie a stilului baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării şi măiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil să răspundă aspiraţiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea, era o perfecţionare a pianofortelui creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul şi clavicordul. Posibilităţile mai mari de nuanţare şi de variaţie timbrală au făcut inutilă ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianişti, „Clavecinul bine temperat” rămâne cartea de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al acestui instrument.

În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la tehnica clavirului, ci el a lăsat şi două importante creaţii pentru tehnica scriiturii polifonice: „Ofranda muzicală”, care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la şase voci, o sonată şi un canon infinit, şi „Arta fugii” (1750) – o colecţie de 14 fugi şi patru canoane pe aceeaşi temă –, fugile constituind fiecare câte o imagine de sine stătătoare, datorită variaţiunilor subiectului unic comun, care capătă diferite înfăţişări.

Ca şi în „Ofranda muzicală”, fugile şi canoanele din „Arta fugii” au ca ţel demonstrarea tehnică, ele fiind strălucite exerciţii de măiestrie polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă şi un conţinut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conţinut dramatic clocotitor.

Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumeţe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din „Variaţiunile Goldberg”, inspiraţia spontană alternează cu calculul raţional, rece. Artistul îndrăzneţ din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria „Îndură-te” din Pasiunea după Matei, dar şi arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si.

În cele mai sobre compoziţii polifonice, întrezărim şi freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conţinutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depăşeşte formele create de predecesori, pe care le desăvârşeşte.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-şi un limbaj inconfundabil şi atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanităţii, el se ridică deasupra epocii sale, creaţia sa fiind atotprezentă, depăşind timpul şi spaţiul, ca orice permanenţă a spiritului uman.

Raymond Edward „Ray” Dorset ( Ashford , 21 martie 1946 ) este un chitarist și cântăreț britanic , fondatorul Mungo Jerry . El a compus majoritatea hiturilor trupei, inclusiv hit-ul In the Summertime .

n 1968 Dorset a format grupul Good Earth, cu care a înregistrat albumul It's Hard Rock And All That . În 1970 grupul și-a schimbat numele în Mungo Jerry . Pe lângă chitară, a cântat și alte instrumente în studioul de înregistrare, precum armonica, kazoo , acordeon și tastaturi .

Ray locuiește împreună cu a treia soție, Britta, la Bournemouth . A avut șase copii. Într-un interviu din 2014, el a spus că are și trei nepoți și că a fost căsătorit pentru a treia oară în 1995.

Jonas Petter Berggren - 21 martie 1967 - este un muzician și compozitor și compozitor suedez și producător de discuri, cunoscut și sub numele de Joker. A început să scrie cântece la vârsta de șapte ani și continuă să scrie pentru trupa suedeză Ace of Base, din care este membru fondator, precum și pentru alte trupe.

Adrian Despot
Născut la 21 martie 1976, în Felnac, Arad, este compozitor, producător și estetician muzical, absolvent al secției de Pedagogie a Universității Naționale de Muzică din București, absolvent SAE Institute (School of Audio Engineering) - Köln , membru în Comisia de Specialitate a CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor interpreți).

În 1996, a participat la un show de televiziune care va face mare audiență pentru TVR, "Școala Vedetelor". La finele aceluiași an este cooptat în trupa de rock Vița de Vie, fondată de către Sorin Tănase și Sorin Dănescu. Trupa semnează un contract cu Zone Records, și apare pe piață primul album, „Rahova”.

Avându-l pe Adrian Despot ca solist, trupa a lansat albumele Rahova (1997), Fenomental (1999), Exxtra (2001), Doi (2002), 9704 (2004), Egon (2007), FETISH (2010), Acustic (2013) obținând Premiul pentru debut (1998 - Rahova), Premiul pentru cea mai bună trupă rock și cea mai bună piesă rock (2000-Fenomental/Basul și cu toba mare) și Premiul pentru cel mai bun album de rock alternativ (2001 - Exxtra). Tot în 2001, el a colaborat cu Paraziții, pentru melodia "Shoot Yourself". În anul 2002, Vița de Vie formează VdVmusic, propriul studio audio/video și devine o formație independentă, începând să își producă singură albumele și videoclipurile.

Este unul dintre supraviețuitorii Incendiului din clubul Colectiv din data de 30 octombrie 2015. Datorită demisiei din data de 4 noiembrie 2015 a Guvernului condus de premierul Victor Ponta în urma protestelor generate de această tragedie, Despot a fost unul dintre cei convocați de președintele Klaus Iohannis în calitate de „reprezentant al societății civile și al protestatarilor” la Palatul Cotroceni cu ocazia întrunirilor necesare pentru formarea unui nou Guvern. Ulterior a declarat că regretă că a participat la această întrunire.

De-a lungul timpului, a făcut parte din juriul unor emisiuni de televiziune precum „Vocea României“ (Pro TV), „Megastar“ (Prima TV) și „Pop Stars“ (Pro TV).

Alina Manole (n. 21 martie 1977, Roman) este o cantautoare si solistă română.
Genul abordat este folk-jazz . Câștigătoare de trofee la festivaluri de muzică folk în anii 1998 și 1999, Alina Manole s-a retras din muzică vreme de câțiva ani, revenind în peisajul muzical în anul 2006, o dată cu participarea la Festivalul de Muzică Tânără din Delta Dunării, Sfantu - Gheorghe.
În martie 2009 a lansat primul album folk-jazz, "Luna Pătrată", la propria casă de discuri, MHO Music. Lansarea albumului a adus cronici excepționale atât pentru stilul muzical și performanțele artistei cât și pentru conceptul de spectacol. Pentru albumul "Luna Pătrată", Alina Manole a primit premiul Fundației Nicu Alifantis.
În luna decembrie 2009, artista a lansat un maxi-single de colinde de iarnă compoziții proprii. În luna septembrie 2011 a avut loc lansarea celui de-al treilea album, "Dragoste in 3", la Teatrul Nottara din Capitală.
Cele 12 piese cuprinse pe noul album povestesc despre iubiri reale, fără menajamente: nu există dragoste perfectă, în orice cuplu există rutină, există derapaje emotionale, există trădări. Peste toate însă (sau în toate) se regăsește sentimentul de început care ne ține sau ne clădește relația în doi: îndrăgostirea fără margini pământene.

Încă din vara lui 1962, când a făcut primii pași pe drumul către o carieră în divertisment, Roger Whittaker a devenit un star remarcabil în întreaga lume, bucurându-se de o serie de albume foarte apreciate și de un șir de single-uri de succes care include clasice precum „Durham Town”, „New World in the Morning”, „I Don’t Believe in ‘If’ Anymore” și „The Last Farewell”. El a strâns vânzări record la nivel mondial aproape de 50 de milioane. Succesul său a cuprins Statele Unite și Canada, precum și Australia, Noua Zeelandă, Scandinavia, Olanda, Belgia, Franța și Austria. Numai în Germania, peste 10 milioane de albume au fost vândute în ultimii șase ani, pentru a se adăuga la 250 de premii pentru discuri de platină, aur și argint.
Roger s-a născut în Nairobi, Kenya, la 22 martie 1936. Părinții lui erau originari din Staffordshire, Anglia: tatăl său provenea dintr-o familie de băcăni; mama lui era profesoară. Muzica din Africa de Est a lăsat o amprentă asupra copilăriei lui Roger. „În cei peste 30 de ani de cântând și cântând sunete muzicale – tobele minunate și acele ritmuri minunate și contagioase – au jucat un rol important în tot ceea ce am scris și cântat vreodată.” La școală, a fost un membru pasionat al corului școlii și a câștigat note superioare. „În ultimii trei ani de educație formală, am reușit să muncesc suficient de mult pentru a obține note superioare la toate examenele școlare și am avut mari speranțe să studiez mai târziu pentru a deveni profesor sau medic”, spune el.

Cu toate acestea, în trei săptămâni de la părăsirea școlii, Roger a fost recrutat în serviciul național și și-a petrecut următorii doi ani în uniformă în Regimentul Kenya. În 1956, Roger a fost demobilizat și a decis că este timpul să se concentreze pe o carieră în medicină. S-a înscris la Universitatea din Cape Town din Africa de Sud, dar nu era pregătit să studieze zi de zi. După 18 luni, a părăsit universitatea și s-a alăturat departamentului de educație al serviciului public pentru a încerca să predea. "A fost o perioadă foarte interesantă. Predam - și mi-a plăcut! Cu toate acestea, aceasta a fost doar o ucenicie. Nu am putut merge mai departe pentru că nu aveam calificări. Următorul obstacol a fost să găsesc o universitate potrivită. Universitatea din Bangor în S-a sugerat Țara Galilor. A fost ideal."

Roger a sosit în Marea Britanie în 1959. În următorii trei ani, a studiat zoologia, biochimia și biologia marine cu atâta intensitate încât a ajuns să obțină al doilea cel mai înalt grad al anului său și un B.Sc. Cu toate acestea, în primele zile de predare în Africa de Est, Roger a continuat să cânte și să se distreze în cluburile locale și începuse până acum să-și scrie propriile cântece. În ultimul an înainte de a absolvi studiile la Bangor, Roger s-a implicat în Universitatea Rag Week, când a fost abordat să compună câteva melodii pe care să le cânte în Rag Show. Făcând acest lucru, a făcut o piesă demonstrativă care și-a găsit drumul către un important editor muzical. Înainte să-și dea seama, Roger era din nou în studio, înregistrând primul său single, „The Charge of the Light Brigade”.

Cea de-a doua lansare a lui Roger, „Steel Men”, a început să ia emisiuni radio în timp ce el își susținea examenele. Când i s-a dat vestea că a trecut de finala și și-a obținut prețul diploma, Roger a aflat și că „Steel Men” a intrat în topurile britanice. A fost primul hit din ceea ce a devenit o carieră remarcabilă.

Confruntat cu dilema ce cariera sa aleaga, Roger a cerut sfatul profesorului sau. „Incearcă-ți șansa”, a fost sfătuit el. „Încearcă în show-business și dacă n-ai reușit în zece ani, întoarce-te aici și predă. Voi avea întotdeauna un loc la universitate pentru tine.”

Agent și manager, Roger și-a propus să-și foloseasca numele și aproape imediat a fost rezervat pentru un sezon de vară în Irlanda de Nord. Apoi și-a petrecut următorii cinci ani învățându-și meseria. Nu după mult timp, el a obținut primul său progres important când a fost semnat să apară într-o emisiune de televiziune Ulster numită „This And That”. În primăvara anului 1964, Roger și-a cunoscut viitoarea soție, Natalie, și s-au căsătorit pe 15 august, după doar trei luni de curte. Astăzi trăiesc în inima Angliei - cu cei cinci copii ai lor, Emily, Lauren, Jessica, Guy și Alexander. Până în 1967, Roger începea încet să-și facă un nume. El s-a bucurat de mai multe lansări de discuri în acest timp, deși evazivul single de mare succes încă îi scăpase din gheare. Încă, își câștiga un trai sănătos și apărea ocazional la radio și televiziune. Roger a fost rugat să se alăture unei echipe britanice pentru festivalul anual de muzică de la Knokke, Belgia. Cântând „Dacă aș fi un om bogat” și propria sa compoziție „Mexican Whistler”, el a ajutat Marea Britanie să câștige competiția. El a devenit, de asemenea, hitul întregului concurs și a luat râvnitul și foarte prestigiosul Premiu al Presei ca personalitate a festivalului. Publicat pe continent ca single la scurt timp după aceea, „Mexican Whistler” a ajuns în scurt timp pe locul unu în trei țări europene diferite, în timp ce „If I Were a Rich Man” a ajuns pe locul doi. Deodată, Roger a fost inundat de oferte pentru a face un turneu în Europa și a juca în programele de televiziune majore.

Acasă în Marea Britanie, totuși, era încă practic necunoscut la scară națională, deși discurile sale erau difuzate pe scară largă și s-a bucurat de un succes destul de mare la televiziune și în cabaret. În toamna anului 1969, casa sa de discuri britanică a lansat un nou single; o altă compoziție proprie cu titlul neobișnuit de „The Leavin’ (Durham Town)”. „Pur și simplu nu am avut deloc încredere în acea melodie”, recunoaște Roger. „Departe de a promova single-ul în Marea Britanie, am plecat în Finlanda pentru un sezon de cabaret și apariții la televizor”. Când s-a întors în noiembrie, „Durham Town” urca rapid în topurile britanice.

ULTIMUL Adio

Una dintre cele mai iubite melodii ale lui Whittaker din America este „The Last Farewell”. Și îi face plăcere să spună povestea cum melodia a devenit favorită. Înregistrata inițial în 1971, versurile melodiei au fost scrise de un argintar din Birmingham, Anglia, care s-a înscris la un concurs în care cele mai bune versuri sau poezie trimise lui Whittaker ar fi puse pe muzică și înregistrate. Deși „The Last Farewell” nu a fost câștigătorul, piesa a fost inclusă pe un album, alături de câștigătorul „Why” „Deodata, cinci ani mai tarziu, am primit un telefon din Atlanta, Georgia”, povestește Whittaker. „Soția unui director de program a cerut ca melodia să fie redată la radioul WSB acolo. A auzit melodia în timp ce călătorea în Canada.

„The Last Farewell” a devenit cea mai solicitată melodie de pe lista de redare a WSB și, în câteva săptămâni, a devenit un hit masiv în întreaga lume, ajungând în râvnitul slot Number One în 11 țări diferite. În SUA, „The Last Farewell” a devenit un hit din Top 20 în 1975 și s-a vândut în cele din urmă în peste 11.000.000 de exemplare în întreaga lume. Cântecul a dărâmat barierele din calea succesului în America pentru Whittaker și a deschis o țară nouă vastă, pe care muzica sa să o exploreze.

Germania, în special, a fost o piață de mare succes pentru Roger de-a lungul anilor. Totul a început în 1976, când a întreprins primul său turneu de concerte major în țară, în urma succesului „The Last Farewell”. Cu toate acestea, succesul record a stabilit numele lui Whittaker în țară și l-a ridicat în superstar. Cântă și înregistrează în limba germană. Într-adevăr, în 1985, a fost apreciat drept cel mai de succes artist de înregistrări din țară, cântând în limba germană, o distincție pe care nicio altă vedetă internațională importantă a înregistrărilor nu ar putea-o pretinde. Roger recunoaște că nu poate vorbi un cuvânt de germană și își înregistrează melodiile fonetic.

ANII 1980

Odată cu primul său turneu american în 1980, Roger a lansat un important concurs internațional de scriere de cântece, Children Helping Children, de la Națiunile Unite la New York prin UNESCO. Copiilor din întreaga lume li s-a cerut să trimită versuri și poezii pe tema promovării păcii și înțelegerii, cele mai bune dintre ele pe care Roger le-ar pune în muzică și înregistrează. Concursul a atras peste un milion de înscrieri din 57 de țări. Câștigătoarea a fost Odina Batnag, în vârstă de 13 ani, din Manila, Filipine, care a fost transportată cu avionul la New York și prezentată publicului uriaș la concertul Roger's Radio City Music Hall, unde a fost interpretată lucrarea ei „I Am But A Small Voice”. foarte prima data. Cântecul a fost lansat în întreaga lume, toate veniturile strânse din vânzări fiind donate programului UNESCO de educație pentru copii cu handicap.

În 1982, Roger a fost convins să facă un film în Kenya natală. A fost un proiect ambițios și timp de șase săptămâni camerele de filmat l-au urmărit în toată țara est-africană, în timp ce Roger relata povestea istoriei Keniei - dezvoltarea colonială britanică și redescoperirea patriei sale - prin propriile sale cuvinte și muzică unice. Rezultatul, Roger Whittaker în Kenya, a fost proiectat în Marea Britanie de BBC Television în toamna anului 1983, urmat de o transmisie la nivel mondial.

În 1986, Whittaker a avut o reapariție în Top 10 din Marea Britanie cu melodia standard „The Skye Boat Song” într-o performanță în duo cu Des O'Connor. Tot în 1986, și-a publicat autobiografia, So Far, So Good, scrisă împreună cu soția sa. Și, în 1989, Roger a primit prestigioasa insignă de aur de merit de la colegii săi din Academia Britanică a Compozitorilor, Compozitorilor și Autorilor.

ANII 1990

Anii 1990 l-au văzut pe Roger continuă să cânte și să înregistreze. În vara anului 1991, a fost invitat personal de Bob Hope să apară într-un spectacol de caritate de mare prestigiu la London Palladium. În 1993, Roger a înregistrat „Celebration”, un album scris de sine, care oferă o gamă largă de talentele sale vocale și de compoziție. Ca parte a sărbătoririi a 30 de ani în industria muzicală, Roger a lansat un turneu mondial. Concertul său din Sacramento California a fost înregistrat și difuzat în Statele Unite la televiziunea publică. „The Celebration Concert” a fost, de asemenea, disponibil ca o lansare video acasă de la RCA.

În 1997, Roger a lansat „A Perfect Day, His Greatest Hits and More”. Piesa de titlu a acestui album îl prezintă pe Roger cântând un duet sentimental cu fiica sa Jessica. În ciuda intervenției chirurgicale de înlocuire a genunchiului, Roger a continuat un program activ de concerte cu aproape 100 de concerte într-un turneu european și două în America de Nord în 1997.

Acum, stabilită în culmea celebrității internaționale, amploarea cererii de a-l vedea pe Roger Whittaker cântând în concert, în turneu sau la televiziune a dus la o rundă extinsă de angajamente aproape non-stop în toată lumea, făcându-l unul dintre cei mai călătoriți animatori din istoria show business-ului... și inutil să spun unul dintre cei mai de succes și respectați.

PREZENTUL

2001 a fost din nou un turneu obositor în Germania, la finalul căruia un Roger epuizat și-a sărbătorit 65 de ani de naștere - vârsta naturală pentru pensionare și a anunțat că va înceta complet turneele. Cu toate acestea, după ce s-a mutat în Irlanda și s-a stabilit lângă râul Shannon, a fost în curând inspirat să înceapă să scrie din nou și, inutil să spun, ca tuturor artiștilor le-a ratat vuietul mulțimilor. Așa că în 2003 a făcut din nou un turneu în Germania, cu mare succes, a înregistrat un nou album german de Crăciun și în prezent se află în studio, lucrând la primul său album în limba engleză timp de șapte ani, sperând să fie lansat în 2004, cu turnee în Irlanda, Canada, Scandinavia. iar în 2005 din nou în Germania, precum și în SUA. Speciale TV și noi compilații sunt în curs de desfășurare, cu multe dintre melodiile sale vechi, șterse de mult, dar solicitate atât de des de fanii săi.

William Keith Relf s-a născut pe 22 martie 1943 și a început pentru prima dată să cânte la chitară și la armonică în trupe în vara anului 1956. Dragostea lui pentru muzica blues a fost crucială pentru succesul The Yardbirds. A fost vocalistul trupei în anii 60, din 1963 până în 1968.
The Yardbirds este cunoscuta ca fiind una dintre primele mari trupe rock britanice. Keith Relf a fost uimitorul vocalist al trupei, cunoscute în principal pentru că a fost locul de naștere a trei mari chitariști: Eric Clapton , Jimmy Page și Jeff Beck . Trupa a făcut istorie creând piese clasice precum „Heart Full of Soul” și „For Your Love”.

După destramarea trupei, Relf a creat un duo acustic fostul membru Yardbird - Jim McCarty (tobe). Apoi a format trupa Renaissance, care o avea pe sora lui, Jane Relf în line-up. După ce trupa s-a încheiat, a început să lucreze ca producător.

În 1974 a creat Armageddon, un super-grup de rock progresiv care a făcut un singur album. Pe lângă Relf, erau Bobby Caldwell (Tobe – din trupa Captain Beyond și Johnny Winter), Martin Pugh (Chitară, din Steamhammer, Rod Stewart Album), Louis Cennamo (Bas, din Renaissance și Steamhammer)

Legendarul cântăreț de la Yardbirds Keith a murit la subsolul casei sale în timp ce cânta la chitară electrică în 1976, când avea doar 33 de ani. A fost electrocutat când statea pe o conductă de gaz. Deoarece instrumentul nu era împământat, curentul electric a dus la un șoc sever în întregul său corp. Cadavrul său a fost găsit de fiul său în vârstă de opt ani.

Muzicianul a avut mai multe probleme de sănătate precum emfizem și astm. Este posibil ca asta să fi contribuit la incapacitatea lui de a supraviețui șocului electric. Mai târziu a fost inclus în Rock & Roll Hall of Fame cu Yardbirds în 1992.

ILIE VORVOREANU, 22 martie 1950, Solaris, Litoral, Romanticii, Ultimul Tren, Academica

Născut in 22 Martie 1950 la Drobeta Turnu Severin, fiul pictorului Alexandru Vorvoreanu și al Mariei Vorvoreanu.
Studii: - Autodidact chitara și chitara bas.
1969 - 1974 - Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu, (actual Universitatea Națională de Muzică București) - Facultatea Compoziție/Muzicologie - secția Profesori de Muzică / Dirijat Cor.
1974 -1980 - Profesor de muzică la Drobeta Turnu Severin, câteva apariții în cadrul Cenaclului Flacăra, fără a da curs invitației de a fi membru.
1987- 1988 Curs intensiv de compoziție cu Richard Bartzer.
1997 - Curs pentru ingineri de sunet la "Audio Institute of America".
1966 - 2002 - Chitarist, basist, vocalist, leader în formații precum: "Phoenix" (sic! - Drobeta Turnu Severin - anii '60), "Solaris", "Cardinal", "Ultimul Tren", Litoral", "Academica", "Romanticii", spectacole in București și în țară, pe aceeași scenă cu Mirabela Dauer, Dan Spataru, Marina Voica, Cornel Constantiniu, Olimpia Panciu, Janina Matei, Mihaela Oancea, Mihai Constantinescu, Cornelia Vorvoreanu, Laurentiu Cazan, Mircea Bodolan, Mircea Baniciu, Maria Nagy, George Nicolescu, Gil Dobrică, Ion Mustață, Gioni Dimitriu, Jean Constantin, Alexandru Arsinel, Stela Popescu și altii, nu mai putin merituoși.
Tel Aviv (Israel), din 1990, chitarist-bas in "Hed Big Band", orchestra de jazz care concertează în SUA, Peru, Israel, alături de muzicieni de top - Michel Legrand, Toni Martin, Von Freeman, Terry Clark, Herb Pomeroy, Arnie Lawrence,Peter Wertheimer ș.a. Spectacole împreună cu Cornelia Vorvoreanu, Eugen Nacht Stroe, participare în spectacolele de revistă ale lui Harry Reininger, etc.
În timpul turneului american, cetățeni de onoare ai Oklahoma City.
1993 - Cursul de orchestrație jazz "Line Writing" - Herb Pomeroy.
1998 - 2006 Bucuresti, chitară solo cu Valeriu Sterian și "Compania de Sunet", apoi "Ilie Vorvoreanu și Trupa de Blues". Prin examen, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Profesor de chitară la Școala de Artă București, solist concertist - chitară bas la Teatrul de Revista Constantin Tănase.
2001 - Albumul "Nimicul Important", nominalizat la premiile industriei muzicale românești - secțiunea jazz-blues.
2006 - Regizor muzical la Societatea Română de Televiziune.
Creația muzicală "Suita Fusion", a fost interpretată în primă audiție pe 12 Noiembrie 2008 de către Orchestra Simfonica a Filarmonicii "Mihail Jora" din Bacău, sub bagheta dirijorului Ovidiu Bălan. Lucrarea , are șase secțiuni: I - Impulsul Creației, II - Răscruce, III - MelanchoHoly, IV - Cantilena, V - Scherzo, VI Crepuscul Udigmic.
2005-2012 Colaborări cu Orchestra Naționala Radio la chitară electrică și chitară bas, sub bagheta maeștrilor Horia Andreescu, Ilarion Ionescu Galați, Gerd Schaller.
2012 - Premiul de Excelență Pentru Cultură - Gala Premiilor de Excelență Drobeta Turnu Severin.
2013 - Încetarea activității la SRTV.
2014 - Membru (Dharmi) al International Sanatana Dharma Society (ISDS).
2015 - Inițiat de către Sri Dharma Pravartaka Acharya.
2016 - CD Mantra Chanting, dedicat ISDS.
2018 - The Dancing God, piesă camerală cu dedicație pentru Raluca Stratulat - vioară și Andreea Țimiraș - violoncel, primă audiție absolută pe 3 august la Vila Luminiș, Sinaia, și pe 4 august la Biserica fortificată Hărman.

Øystein Aarseth (n. 22 martie 1968 – d. 10 august 1993), mai bine cunoscut sub numele de scenă Euronymous, a fost chitaristul și unul dintre fondatorii formației norvegiene de black metal, Mayhem.
De asemenea a fost fondatorul și patronul magazinului de muzică, Helvete și casei de discuri Deathlike Silence.

Este considerat de mulți a fi fondatorul stilului black metal norvegian.

Euronymous și-a ales acest pseudonim după melodia "Eurynomos" a celor de la Hellhammer; această melodie face parte din demo-ul Satanic Rites lansat în 1983. El susținea că "Euronymous" înseamnă Prințul Morții în limba greacă, dar asta se baza pe versurile melodiei: "Eurynomos, prințul morții / A venit să te ia acasă". Eurynomos e de fapt o creatură legendară din mitologia greacă, mai exact un demon. Este de asemenea menționat și în Biblia Satanistă de Anton Szandor LaVey, unde este tradus în mod greșit Euronymous; de aici confuzia.

După cum el însuși afirma, Euronymous era un adept al satanismului tradițional, adică venerarea lui Satan ca divinitate, fiind împotriva satanismului modern care îl percepe pe Satan ca pe un simbol al individualismului:

"Cred într-un diavol cu coarne, un Satan personificat. În opinia mea toate celelalte forme de satanism sunt false. Urăsc faptul că unii creează metode idioate de a face pace eternă în lume și îndrăznesc să numească asta satanism. Satanismul provine din creștinism și acolo va rămâne. Sunt o persoană religioasă și voi lupta împotriva celor care folosesc în mod greșit numele Lui. Oamenii nu trebuie să creadă în ei înșiși și să fie individualiști. Trebuie să se supună, să fie sclavii religiei."

Euronymous a fost membru al organizației de tineret Rød Ungdom (Tineretul Roșu) a Partidului Comunist (acum Partidul Roșu):

"Recunosc că sunt stalinist și sunt fascinat de țări extreme ca și Albania și România. M-am gândit să plec din Partidul Comunist exclusiv din cauza faptului că ei [membrii partidului] nu mai sunt la fel de brutali cum erau."

"Trebuie să spun că am studiat mult comunismul și știu că ar fi cel mai bun sistem, dar cum eu urăsc oamenii, nu vreau să se simtă bine, vreau să putrezească sub dictatura comunistă. Ceaușescu a fost un om mare, avem nevoie de mai mulți ca el, la fel Stalin și Pol Pot."

Euronymous, prin sentimentul anti-creștin și mizantropia care îl caracterizau, a avut o influență puternică asupra membrilor formației Mayhem și asupra black metal-ului în general, influență care s-a putut manifesta datorită calităților care făceau din el un lider[2].

Cariera muzicală
În 1984, Euronymous împreună cu Necrobutcher și Kjetil Manheim au înființat formația Mayhem. Înainte Euronymous a făcut parte din formațiile Checker Patrol și L.E.G.O. sub pseudonimul Destructor.

Euronymous este creditat, alături de Snorre "Blackthorn" Ruch de la Thorns, cu inventarea riff-ului care în timp a devenit specific black metal-ului.

În 1989, Euronymous pune bazele casei de discuri, Deathlike Silence. Numele provine de la melodia "Deathlike Silence" a celor de la Sodom; această melodie face parte din albumul de debut "Obsessed by Cruelty lansat" din 1986. A fost prima casă de discuri specializată în black metal. Într-un interviu Euronymous spunea:

"Colaborez doar cu cele mai bune formații din lume, în opinia mea. Nu voi colabora niciodată cu o formație care există din cauza unui trend. Toate formațiile DSP vor fi speciale. Când oamenii vor cumpăra muzică de la DSP vor ști că ceea ce cumpără e cea mai bună muzică în materie de calitate."

În 1991, Euronymous își deschide propriul magazin de muzică, Helvete (Iad în norvegiană). Aici se întâlneau membrii mai multor formații black metal, printre care Mayhem, Burzum, Darkthrone, Emperor și Thorns. A fost punctul central a ceea ce ulterior va fi numit Cercul Negru. Euronymous spunea despre Helvete:

"Inițial ideea era să facem un magazin specializat în muzică metal în general, dar asta a fost demult. Acum ne putem specializa în death metal și să facem un magazin unde toți cei "la modă" vor găsi toată muzica "la modă". Asta ne va ajuta să câștigăm bani ca să putem comanda muzică rea pentru oameni răi. Dar indiferent cât de proastă va fi muzica pe care trebuie să o vindem, magazinul va fi amenajat în stil black metal. Am avut câteva "acțiuni" în biserici în ultimul timp și magazinul va arăta ca o biserică neagră. Ne-am gândit să fie complet întuneric înăuntru astfel încât oamenii să trebuiască să poarte torțe ca să vadă discurile."

În aprilie 1991, Dead, vocalistul trupei Mayhem, s-a sinucis. A fost găsit de Euronymous care, după ce a aranjat câteva bucăți de creier și craniu, a mers la un magazin din apropiere și a cumpărat un aparat de fotografiat. A făcut poze cadavrului (una dintre aceste poze va fi folosită ca și copertă pentru albumul live Dawn of the Black Hearts) și apoi a anunțat poliția. Ulterior au apărut zvonuri conform cărora Euronymous ar fi făcut o friptură din bucăți de creier pe care a mâncat-o și, de asemenea, ar fi făcut coliere din bucăți de craniu pe care apoi le-ar fi dăruit câtorva formații pe care el le-a considerat demne de respect; se presupune că aceste formații ar fi Samael, Marduk și Abruptum. Ulterior Euronymous a încercat să profite de sinuciderea lui Dead pentru a promova Mayhem, răspândind zvonul că acesta s-a sinucis din cauza faptului că black metal-ul și death metal-ul deveneau un trend:

"Da, am declarat război. Dead s-a sinucis din cauza celor "la modă" care au distrus totul din vechea scenă black metal și death metal; astăzi death metal-ul este ceva normal, acceptat și amuzant și noi urâm asta. Dacă am avea posibilitatea financiară, ne-am aduna la concerte și i-am bate pe toți de fiecare dată până când n-ar mai avea curajul să meargă la concerte deloc; în loc să facem asta, trebuie să le luăm banii."

În 1993, Euronymous a decis să închidă Helvete; motivul a fost publicitatea negativă cauzată de arestarea lui Count Grishnackh de la Burzum. Euronymous intenționa să deschidă din nou magazinul în altă locație, dar în același an a fost ucis de către Count Grishnackh. Deathlike Silence Productions a continuat să existe până în 1994.

Moartea
Pe 10 august 1993, Count Grishnackh îl ucide pe Euronymous. Grishnackh împreună cu Blackthorn au mers acasă la Euronymous; între Grishnackh și Euronymous s-a produs o altercație în urma căreia Grishnackh l-a înjunghiat, ucigându-l pe Euronymous. Trupul lui Euronymous a fost găsit în afara apartamentului acestuia cu 23 de plăgi înjunghiate - 2 la cap, 5 la gât și 16 în spate. Grishnackh a afirmat faptul că Euronymous voia să îl tortureze și să înregistreze tortura (ca un film "snuff") și că majoritatea rănilor au fost provocate atunci când Euronymous, în timpul confruntării, a căzut pe niște cioburi de sticlă de la o veioză spartă. Indiferent de circumstanțe, Grishnackh a fost arestat și ulterior condamnat la 21 de ani de închisoare pentru omor și incendierea a patru biserici. Blackthorn a fost de asemenea condamnat la 8 ani de închisoare sub acuzația de complice la crimă.

Euronymous a fost înmormântat în data de 9 septembrie 1993, în cimitirul Ski Kirkegard din orașul Ski (lângă Oslo)

Cea mai macabră și probabil populară poveste a comunității metal este uciderea chitaristului Euronymous, membru al formației de black metal norvegian Mayhem, de către colegul său Varg Vikernes, pe atunci cu pseudonimul Count Grishnackh, în 1993. Øystein Aarseth aka Euronymous avea numai 25 de ani când a fost înjunghiat de peste 20 de ori în spate, gât și cap, de către Vikernes.

De la o discuție despre noul album, „Daemon”, și aniversarea de 25 de ani a „De Mysteriis Dom Sathanas”, echipa Heavy Consequence de la Consequence of Sound, a ajuns la o parte de interviu cu Mayhem, unde bassistul Necrobutcher povestește cum și el intenționa să-l omoare pe Aarseth.

Acum pot s-o spun pentru că am ținut în mine atâția ani, dar chiar eu voiam să-l omor. Când s-a întâmplat, am văzut în ziarul de dimineață și m-am gândit că trebuie să fug acasă să-mi arunc toate armele și drogurile și alte rahaturi pe care le aveam. Eram convins că sunt primul suspect și aveau să-mi percheziționeze casa.

Ceea ce nu știam eu era că poliția norvegiană deja știa că Count Grishnackh voia să-l omoare. I-au ascultat telefonul și el a vorbit înainte cu cineva despre crimă înainte să meargă la Bergen, deci polițiștii deja știau că vine. Probabil se gândeau „Nu l-am prins pentru arsul de biserici, deci să-l prindem cu crima și să scăpăm Oslo de tipul ăsta până la urmă”. Cam așa a fost.

Această poveste macabră a inspirat cartea (1997) și filmul (2018) „Lords of Chaos”, film care n-a prea fost pe placul personalităților portretizate și pomenite sau care au participat la întâmplări.

George Sbârcea (Claude Romano) - un compozitor interbelic

George Sbârcea (Claude Romano) a trăit între 23 martie 1914 – 27 iulie 2005; a activat ca pianist, compozitor, scriitor. Tatăl său a fost medic în Topliţa, familia sa a avut un trecut îndelungat pe aceste locuri, mama tatălui fiind soră cu Elie Miron Cristea. Urmează cursurile şcolii elementare la Topliţa, apoi la Reghin. În anii 30 absolvă Facultatea de Muzică apoi Facultatea de Drept. Cunoştea temeinic 5 limbi străine.

George Sbârcea a intrat în lumea bună a Bucureştiului interbelic odată cu lansarea melodiei „Ionel, Ionelule“, care este cântată şi în ziua de astăzi. Istoria acestei piese este una interesantă. George Sbârcea, ca angajat al Teatrului „Alhambra“, a fost ameninţat de directorii instituţiei că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Pentru a-i demonstra că nu glumesc, l-au încuiat într-o cameră, timp de câteva zile, hrănindu-l doar cu biscuiţi şi cafea. Rezultatul a fost că Sbârcea a lansat, în 1937, un cântec nemuritor. Primele interprete ale melodiei „Ionel, Ionelule“ au fost Lulu Nicolau şi Lizette Verea, un duet de succes în acele timpuri. Melodia a fost preluată de cântăreţi din Germania, Franţa şi ţările scandinave.

George Sbârcea a călătorit în toată Europa, fiind vorbitor curent a şase limbi: maghiară, germană, franceză, italiană, engleză şi suedeză. Om cu o cultură vastă şi o eloccinţă desăvârşită, politica lui era axată pe scoaterea în evidenţă a calităţilor şi geniului latin“.

A ştiut să intre în graţiile multor oameni importanţi. În 1938, la Paris, generalul Charles de Gaulle îl decorează cu Legiunea de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez. În 1942, primeşte titlul de Comandor al Ordinului Leul finlandez, fiind singurul român care poartă acest titlu. Prima lui soţie a murit la numai 42 de ani, în urma unor tulburări psihice provocate în urma încarcerării sale. Este tatăl a două fete

După 1944, viaţa lui George Sbârcea ia o intorsătură dramatică. Noile autorităţi comuniste au pornit o adevărată vânătoare pentru prinderea celui care, în opinia lor, a fost un slujitor al hitlerismului. Timp de un an, s-a ascuns în comuna Petelea, judeţul Mureş. În 1947, este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului, pentru că a „trădat idealurile democratice“. Sentinţa a fost de 15 ani de temniţă grea, adică singur în celulă.

Urmează un traseu halucinant al puşcăriilor comuniste: Jilava, Aiud, Gherla. A fost bătut cu bestialitate, în special peste mâna dreaptă, cea cu care a scris împotriva democraţiei şi a Uniunii Sovietice. Când a intrat la ocnă, era căsătorit cu Ana Bodo şi avea o fetiţă, Cristina, în vârstă de 3 ani. O dată pe săptămână era scos la plimbare pentru „refacerea moralului“. Gardienii îşi băteau joc de el şi, în loc de mâncare, îi dădeau nişte lături pe care George Sbârcea le vărsa în canalul de scurgere. La scurt timp, celula, în care dormea direct pe ciment, a fost invadată de şobolani. Şobolani care îi acopereau trupul pentru a-l încălzi.

Vă întrebaţi, probabil, cum a putut să reziste un intelectual la aceste condiţii inumane de detenţie. Răspunsul îl oferă însuşi George Sbârcea: „Am avut noroc de un fizic rezistent, dar rugăciunea şi furia m-au făcut să trec peste aceşti ani“. A fost eliberat după opt ani de ocnă grea, în 1956, la insistenţele ambasadelor străine acreditate la Bucureşti.

A editat 83 de cărţi, a scris nenumărate articole în ziare, nenumărate studii printre care „Obiceiuri, cântece şi jocuri magice din comuna Topliţa”.

În 1968 a fost decorat cu „Legiunea de onoare” de către Charles de Gaulle iar în 1992 primeşte titlul de comandor al Ordinului Leului Finlandez, singurul român decorat cu această distincţie.

A locuit doi ani în Tibet , invitat de Dalai Lama. A fost prieten cu Luis Armstrong.

A compus nenumărate şlagăre.A petrecut fiecare vară la Topliţa, era de nelipsit în juriile concursurilor de muzică uşoară.

A murit pe 27 iulie 2005 fiind înmormântat la cimitirul personalităţilor româneşti de onoare culturală, Bellu.

Sursa : [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Mircea Vintilă s-a născut pe 23 martie 1949 la Bucureşti şi a fost interesat de muzică din copilărie. A urmat Şcoala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” şi apoi a absolvit Institutul de Construcţii în anul 1974.

A cântat alături de alţi prestigioşi artişti (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studenţesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureştene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenţilor” şi în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediţie a Festivalului „Primăvara baladelor” câştiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John„. Cu piesa „Bade Ioane” câştigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caştigă premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

A editat primul disc single, Pământul deocamdată – Mielul, în anul 1974. În 1975 lansează un alt disc single, Hanul lui Manuc – Bade Ioane. Urmează primul LP de mare succes in 1976, intitulat Crezul meu, o parte din piese fiind orchestrate de Dan Andrei Aldea.

În 1982 urmează un alt LP Peripeţii noi şi apoi, în 1986, un alt album, intitulat Mircea Vintilă. (Titlul original era Se retrage la Vatra Luminoasă, dar nu a fost acceptat). În perioada 1978-1984 au fost editate două compilaţii folk pe care apare în total cu patru piese.

În 1990 primeşte Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Naţional de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franţa, Germania, Rusia şi Slovacia. Susţine spectacolul „Faţă în faţă cu lumea” la Teatrul „Bulandra”, alături de Florian Pittiş, cu care în anul 1992 editează albumul Nu trântiţi uşa. La acest album colaborează pentru prima dată cu Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, care s-au implicat ca orchestratori în realizarea materialului.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfăşurînd o prestigioasă activitate discografică şi de turneu în ţară şi străinătate (SUA, Canada, Germania).

În octombrie 2000, Mircea Vintilă lansează sub marca Roton albumul “Madama de pică”, primul proiect solo după o perioadă în care a activat mai mult împreună cu Pasărea Colibri. Albumul include doar piese noi, cu un sound remarcabil, la care şi-au adus contribuţia artişti de marcă: Mugurel Vrabete, în calitate de producător executiv, Horia Stoicanu – co-autor, Gheorghe Emanuel – programare şi claviaturi, Relu Bitulescu – percuţie, Eugen Caminschi – chitară, Marius Baţu – chitară acustică şi backing vocal, Mugurel Vrabete – bass. Primul single extras, „Noros Cecer„, beneficiază de un superb videoclip. „Madama de pică” a fost declarat „cel mai bun album folk al anului 2000”, iar videoclipul piesei „Noros Cecer” a luat premiul pentru „Cel mai bun videoclip al anului”, decernat de Uniunea Artiştilor Profesionişti din Televiziune.

Trei ani de pauză discografică au însemnat destule schimbări. În primul rând – despărţirea, în vara anului 2003 – de „Pasărea Colibri”, alături de care a mai lansat în acest interval două LP-uri – „Încă 2000 De Ani” (2001) şi „10 Ani” (2003), ambele la Roton. În plus, Vintilă a semnat un contract cu o nouă casă de discuri, părăsind Roton-ul pentru Intercont Music. O altă noutate o reprezintă Trupa “Brambura”, care îl acompaniază pe muzician in concerte, dar şi pe noul material. Grupul este compus din instrumentişti de valoare:Eugen Caminschi (chitară), Gelu Ionescu (claviaturi), Vadim Tichişan (tobe), Cătălin Creţeanu (bas), Elena Pavel şi Andrada Popa (backing vocal).

În albumul Toţi într-o Barcă, Mircea Vintilă continuă colaborarea cu Horia Stoicanu, alături de care a înfiinţat în anul 2000, după spusele sale, un „comando muzical” prin care cei doi au dorit să „debarce în forţă pe plaja de manele”. Ca urmare, dintre cele 10 piese care fac parte din acest disc, cinci sunt creditate tandemului Vintilă – Stoicanu, iar încă două sunt semnate individual de cei doi. Restul aparţin lui Eugen Caminschi şi lui Iulian Vrabete.

În general, este un album mai mult îndreptat spre pop-rock ca de obicei; Toţi într-o barcă surprinde prin prospeţimea pieselor şi prezentarea acestora.

Pe 14 decembrie 2005, Mircea Vintilă a lansat albumul Opere & operete, produs de Intercont Music şi Fundaţia „Mircea Vintilă”, album ce conţine 13 piese, adevărate hituri lansate de solist de-a lungul anilor („Pământul deocamdată”, „Cu tine prin New-York”, „Miruna”, „Făt Frumos”, „Bade Ioane” etc.), şi o piesă nouă, inedită, care constituie o mare supriză, datorită accentelor ei hip-hop, „Dramă de cartier”.
Piesele mai vechi incluse în acest Best of au fost rearanjate orchestral şi aduse, ca sound, la standardele anului 2005.

Cătălin Cățoiu (n. 23 martie 1961), poreclit Țeavă, este un actor, producător de film și TV și un muzician român, membru al formației VH2.

La sfârșitul anilor '70 era membru al formației Progresiv ABC. Începând din 1981 a fost cameraman la TVR, iar apoi director de imagine. În această calitate a produs, regizat și filmat videoclipuri muzicale pentru Loredana Groza, Laura Stoica, Ioan Gyuri Pascu, Silvia Dumitrescu și alții. Din anul 2003 este percuționistul formației VH2.

În anul 2005, a debutat ca actor în producții de televiziune, urmând ca în 2014, să producă serialul de comedie "Fetele lu` Dom` Profesor", pentru postul de televiziune Kanal D. În anul 2016, a produs filmul artistic "The Wanderers", cu Armand Assante în rolul principal, apoi în anul 2019 a produs serialul "Liber ca Pasărea Cerului", pentru postul de televiziune Antena 1.

În anul 2018 a revenit la TVR, fiind Producător Coordonator al Festivalului Internațional Cerbul de Aur, edițiile 2018 și 2019, precum și producatorul Programului de Revelion 2020.

Pianistul, compozitorul, textierul, cântărețul William Larry Stewart II, cunoscut sub numele său de scenă, Billy Stewart, s-a născut pe 24 martie 1937, la Spitalul Freemen din campusul Universității Howard, Washington, DC Părinții săi au fost William Larry Stewart, Sr. și Idabel Stewart și a avut trei frați, Frank, James și Johnny.

La vârsta de nouă ani, Stewart cânta la pian. La 12 ani, a început să cânte gospel împreună cu cei trei frați ai săi mai mici. Toți au fost învățați sa cante la pian de mamă și erau cunoscuți sub numele de „Stewart Gospel Singers”, sub conducerea mamei, Idabel Steward. În 1955, Billy Steward a absolvit Liceul Tehnic Armstrong, un liceu complet de negri din Washington, DC, atunci segregată rasial.

Legendarul chitarist Bo Diddley a descoperit darul și talentul lui Stewart ca pianist în 1956, când și-a văzut spectacolul cu grupul R&B, Rainbows, și i-a prezentat cercetătorilor de talente ai Chess Records din Chicago. Stewart a semnat cu Chess în 1956 și a înregistrat prima sa piesă „Billy's Blues”, cu Diddley cântând în fundal la chitară. În 1957, însă, Stewart a părăsit Chess pentru Okeh, un alt label din Chicago. Acolo a înregistrat „Billy's Heartaches”.

La începutul anilor 1960, Stewart a început să lucreze cu Billy Davis, unde a înregistrat piesele „Fat Boy”, „Reap What You Sow” și „Strange Feeling”. Toate cele trei discuri au ajuns în Billboard Hot 100 și în Top 30 în topurile R&B.

În 1960, Billy Stewart s-a căsătorit cu Sarah B. Stewart și au avut trei copii.

În 1965, Stewart s-a întors la Chess Records, unde și-a creat tehnica sa unică de dublare a cuvintelor. El a lansat piesa, „I Do Love You”, care a ajuns pe locul 6 în topul R&B și pe locul 26 în Billboard Hot 100. Mai târziu în acel an a înregistrat „Sitting in the Park”, care a ajuns pe locul 4. în topul R&B și # 24 în Billboard Hot 100. În 1966, Stewart a aranjat în mod unic una dintre ariile preferate din opera lui Gershwin, Porgy and Bess, „Summertime”. Datorită puterii sale în teoria muzicii, Stewart a adus o emoție excepțională aceste compoziții prin abilitățile sale extraordinare de scatting cadenza. Înregistrarea a ajuns pe locul 10 în Billboard Hot 100 și s-au vândut peste 700.000 de discuri.

Pe 17 ianuarie 1970, la mai puțin de trei ani de la lansarea celui mai mare hit al său, Stewart a murit când noul său Ford Thunderbird a ieșit de pe drum și a plonjat în râul Neuse din Carolina de Nord. Cauza accidentului a fost un fir dislocat sau fisurat al manșonului de reglare stânga în zona de control al direcției, creând această defecțiune mecanică. Stewart avea 32 de ani la momentul morții sale.

În 1979, Ford Motor Company a plătit 500.000 de dolari pentru a soluționa un proces intentat de familia lui Stewart. În 2002, la treizeci și doi de ani de la moartea lui Billy Stewart, în 2002, a fost inclus postum în Washington Area Music Association Hall of Fame

Nicholas Drain Lowe (născut la 24 martie 1949) este un compozitor, muzician și producător britanic. O figură remarcată în power pop și new wave Lowe a înregistrat un șir de albume solo bine revizuite. Alături de voce, Lowe cântă la chitară, la chitară bas, la pian și la armonică .

El este cel mai bine cunoscut pentru piesele „ Cruel to Be Kind ” (un single din Top 40 din SUA ) și „ I Love the Sound of Breaking Glass ” (un hit din top 10 din Marea Britanie ), precum și pentru munca sa de producție cu Elvis Costello , Graham Parker, si altii. Lowe a mai scris „ (What’s So Funny ‘Bout) Peace, Love, and Understanding ”, un hit pentru Costello și „ I Knew the Bride (When She Used to Rock ‘n’ Roll) ”, un hit pentru colegul de trupă Rockpile, Dave Edmunds .

Locuiește în Brentford , Londra, Anglia.

Cătălin Ștefan Ion (n. 24 martie 1978, București), cunoscut sub pseudonimul Cheloo, este un rapper român, unul din membrii formației române de hip-hop Paraziții.

A lansat primul său album de studio solo intitulat Sindromul Tourette în anul 2003, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute. La data de 24 martie 2011, Cheloo a lansat cel de-al treilea album solo intitulat Celcareurăște