Teo Peter (11 aprilie 1954, Cluj-Napoca, România – 3 decembrie 2004, București, România) a fost un muzician rock, basist și cofondator în 1977, împreună cu Costi Cămărășan, al formației Compact, respectiv fondator în 1988 al formației Compact B (prescurtare pentru Compact București).
Ultimul spectacol și ultimele aplauze …”S-a stins o stea. A plecat dintre noi un om care avea tăria să mute munții din loc atunci când își propunea. Un om care iubea viața, transmitea veselie celor care îi stateau prin preajmă și era permanent înconjurat de prieteni”. Așa l-au descris în câteva rânduri pe Teo Peter – fondatorul și basistul trupei „Compact” – cei care au avut privilegiul și bucuria să facă parte din viața lui. Atât cât a fost să fie… Pâna când un accident de circulație i-a pus capăt vieții în dimineața zilei de 4 decembrie 2004.
Nu a plătit nimeni pentru moartea lui Teo Peter… Pușcasul marin, autorul și vinovatul pentru accident, e liber ca pasărea cerului și trăiește bine mersi în Statele Unite ale Americii, continuându-și nestingherit cariera. În schimb, muzica românească a rămas mai săracă, iar oamenii au pierdut un muzician, un om și un prieten. A glumit și a râs până în ultimele momente ale vieții. Era un optimist incurabil.
În seara fatidică a ciocnit un pahar de vin cu prietenii săi pentru a sărbători reușita ultimului festival al cărui organizator fusese. Nu bănuia că aveau să fie ultimele aplauze… Că scena vieții avea să-și lase mult prea devreme cortina și că pe Bulevardul Dacia moartea îi va da întâlnire…
„Luna decembrie este cea în care se acumulează toate nostalgiile pe care le-ai avut într-un an. Stai așa la căldurică și te gândesti ce ai făcut bine, ce ai făcut rău… Cred că este luna în care tragi linie și pui în balanță ce ai facut și ce vrei să faci”. Un paragraf din ultimul interviu pe care Teo l-a dat pentru un post de radio, cu câteva ore înainte de tragicul accident.
Mirela Fugaru s-a nascut pe 11 aprilie 1957, la Arad. La sase ani, a luat primele lectii de pian si mai apoi de canto, la Scoala Populara de Arta, catre care au indrumat-o parintii mei. Era innebunita dupa baschet si l-a practicat pana la terminarea facultatii. A continuat sa cante la pian doar acasa, de placere. Prin clasa a noua, directorul liceului de muzica a incercat sa o atraga la sectia de canto, directorul Teatrului de Stat din Arad a insistat sa o pregateasca pentru Teatru (o vazuse jucand cu echipa de teatru a liceului). Pana la urma, a ales Medicina, specializarea Stomatologie.
Absolventa a Liceului “Moise Nicoara” (Ioan Slavici) din Arad - 1976 – Mirela Fugaru a terminat Facultatea de Stomatologie din cadrul IMF Timisoara - 1981 (sefa de promotie - media generala 10).
A fost medic primar de stomatologie generala la “Cabinet Medical Individual – dr. Fugaru Mirela Ioana” din cadrul Centrului Medical “Dorobanti”, Bucuresti si Membra a Uniunii Nationale a Asociatiilor Stomatologice (UNAS) si a Colegiului Medicilor Dentisti din Romania.
A debutat in muzica usoara in 1975, cu o piesa a lui Horia Moculescu, la un festival la Arad, "Ritmurile tineretii". Apoi a devenit o obisnuita a festivalurilor si a concursurilor de muzica usoara, si o "abonata" la premiile care se dadeau, dar asta nu a facut-o sa renunte la Medicina in favoarea unei cariere artistice. Desi a terminat facultatea la Timisoara, in 1981 a venit la Bucuresti, unde voia sa lucreze si sa invete de la cel mai mare profesor in domeniu, Valerian Popescu, un colos al chirurgiei maxilo-faciale romanesti.
In acea perioada colabora cu mari compozitori de muzica usoara ai momentului, si asa l-a cunoscut si pe regretatul Cornel Fugaru, care a vazut-o intai la televizor si a remarcat-o. La terminarea stagiaturii obligatorii de trei ani, a ales localitatea Calan din judetul Hunedoara. Din 1984, pana la inceputul lui 1990, au fost oprite toate concursurile de intrare in Bucuresti, pentru toti medicii specialisti, asa ca acolo a facut naveta, deja casatorita si cu copil mic, iar de acolo a fost detasata la Manastirea Dealu, unde facea naveta saptamanal.
Intre 1978 – 1981 a fost sefa comisiei culturale a Centrului Universitar Timisoara, a obtinut numeroase premii nationale si internationale la festivaluri muzicale, in calitate de interpreta si apoi de textiera. Este membra a Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, membra a Federatiei Internationale a Organizatorilor de Festivaluri (FIDOF), membra a Asociatiei Internationale a Festivalurilor si Artistilor (WAFA). A realizat rubrica “Fete, fete” din cadrul emisiunii „Matinal” - 1999 TVR 1.
A fost fondator si director executiv al Asociatiei „Steaua de Aur”, in cadrul careia organizeaza activitati sociale, culturale si caritabile (din 2002), este fondator si director executiv al Festivalului International al Cantecului pentru Copii si Adolescenti “STEAUA DE AUR”, desemnat de catre Adunarea Generala a FIDOF drept cel mai bun festival al anului in 2001, 2002 si 2003 si membra a Consiliului de Administratie al SRR din 2002.
In plan personal, Mirela Fugaru a fost casatorita din 1985 cu Cornel Fugaru-s-a stins din viata in iulie 2011. Cei doi au avut si un copil, Vlad Ioan Fugaru, nascut in Bucuresti la 24 mai 1987.
Luni, 12 aprilie, se împlinesc 88 de ani de la naşterea sopranei de origine catalană Montserrat Caballé. Ea a fost demna urmaşă a unei alte mari voci născute în Catalonia, Victoria de los Angeles, şi s-a numărat printre cele mai mari nume ale scenei lirice mondiale din ultima jumătate de secol, în muzica de operă, oratorii și lieduri, impresionând prin glasul său puternic şi versatilitatea în abordarea rolurilor reprezentative pentru repertoriul destinat unei soprane. Tehnica perfectă „bel canto” a interpretării, timbrul vocal uluitor, siguranţa liniei melodice, generozitate şi căldură umană deosebite, toate acestea au caracterizat perfect o personalitate absolut magnifică, pe care vă invităm să o (re)descoperiţi în rândurile ce urmează.
Montserrat Caballé, pe numele real Maria de Montserrat Viviana Concepcion Caballe i Folch, s-a născut la 12 aprilie 1933, la Barcelona, Spania, într-o familie extrem de săracă.
La vârsta de opt ani a început să studieze canto, la Conservatorio Superior di Liceo din Barcelona, cu profesori renumiţi precum Eugenia Kenny, Conchita Badea sau Napoleone Annovazzi.
În anul 1954 a absolvit Conservatorul, cu „Medalia de Aur”, apoi a parcurs studii de perfecționare la Milano.
Debutul artistic a avut loc la Madrid, cu oratoriul ”El pesebre” (The Manger) al marelui Pablo Casals.
În perioada 1959 – 1962, a fost solistă la Opera din Bremen, Germania, iar în 1962, participă la primul turneu extern, în Mexic, cu rolul lui Manon din opera cu același nume de Massenet.
În anul 1965, debutează la Carnegie Hall din New York, unde fără vreo probă prealabilă, o înlocuiește pe soprana Marilyn Horne, care devenise indisponibilă pe motive medicale, în rolul titular din opera Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti.
În acelaşi an participă la Festivalul muzical din Glyndebourne şi, tot atunci, îşi face debutul şi la Metropolitan Opera din New York, în rolul Margaretei din opera Faust de Gounod.
Tot În 1965, debutează în rolul lui Mimi din opera Boema de Puccini pe scena Teatrului de Operă din Basel, Elveția, moment urmat de succese fulminante în roluri din ”Flautul fermecat”, ”Tosca”, ”Aida” sau ”Salome”, în rolul Contesei din Nunta lui Figaro de Mozart și al Mareșalei din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss. În aceast perioadă, artista este elogiată, pentru prima dată, cu supranumele „Diva Montserrat Caballé”.
În anul 1967, scoate primul său album, ”La Traviata”.
În 1971, a cântat cu José Carreras pe scena din Londra, unde acesta debuta, iar de aici înainte, avea să-l susţină puternic pe acesta în cariera sa de tenor. Tot în acest an, apare al doilea său album, ”Arien aus Opern von Gounod, Meyerbeer, Charpentier, Bizet, Massenet”.
În anul 1972, îşi face debutul la Covent Garden din Londra, în rolul Violettei din opera Traviata de Verdi, în anul următor imprimă albumul ”Norma”, iar începând cu anul 1974, apare pe marile scene de operă – Grand Opéra (Paris), Teatro Colón (Buenos Aires), Teatro Liceo (Barcelona), Teatro San Carlos (Lisabona), Teatro alla Scala (Milano) sau Staatsoper (Viena), devenind extrem de cunoscută şi apreciată pe plan mondial.
În anul 1974, participă la Festivalul muzical din Orange în rolul titular din opera Norma de Bellini, iar în 1979, interpretează la Metropolotan Opera (New York), rolul principal din opera Adriana Lecouvreur de Cilèa.
Au urmat noi apariţii discografice – ”Aroldo”, în anul 1980 şi ”Montserrat Caballé sings Wagner”, în 1983.
Tot în anul 1983 participă la festivalul de la Perugia, în rolul Hipermestrei din opera Danaidele de Antonio Salieri, iar în 1986, participă la Arenele din Verona, interpretând rolul Magdalenei din opera Andrea Chénier de Giordano.
În anul 1988, îşi face debutul în stilul aşa-numit „U-Music”, înregistrând un album alături de legendarul Freddie Mercury şi grupul britanic de muzică rock „Queen”.
În fapt, în această perioadă îi apar multe materiale discografice, alături de cel înregistrat alături de Queen fiind scoase pe piaţă ”Boito: Mefistofele”, în 1985, ”Verdi: Aida”, în 1986, ”Puccini: Arias” şi ”Bel Canto Arias”, în 1987, ”Verdi: Luisa Miller”, în 1988, ”Verdi: Il Corsaro”, ”Strauss: Salome” şi ”Donizetti: Lucrezia Borgia”, în 1989.
În anul 1990, cântă la Barcelona în La Fiamma de Respighi, iar în anul 1992 participă la concertele de deschidere ale Expoziției Internaționale din Sevilla și Olimpiadei din Barcelona, la aceasta din urmă, într-un duo de excepţie alături de solistul trupei Queen, Freddie Mercury.
Sunt de menţionat şi alte alte apariţii discografice ale artistei, printre acestea aflându-se ”Rossini: Il Turco in Italia”, în 1990, ”Great Operatic Duets”, ”Mozart: Cosi fan tutte ” şi ”Eternal Caballe”, în 1991, ”Souvenirs”, ”Rossini, Donizetti, Verdi: Rarities”, ”Montserrat Caballé Sings Bellini & Donizetti” şi ”From the Official Barcelona Games Ceremony”, în 1992, ”Debussy: La Damoiselle Elue şi Chausson: Poeme de l’Amour et de la Mer”, în 1993, ”Hijo de La Luna”, ”Meisterstücke: Carreras & Caballé”, ”Puccini: Turandot” şi ”Puccini: Manon Lescaut”, în 1994, ”Donizetti: Maria Stuarda”, ”Verdi: Un Ballo in Maschera”, ”Verdi: Ernani”, ”Puccini: Turandot”, ”Zarzuela Arias & Duets”, ”La Gioconda”, ”Concerto Di Natale”, ”Montserrat Caballé, Montserrat Martí: Two Voices, One Heart”, ”Montserrat Caballé: Opera Arias”, ”Romantic Italian Opera: 10 Great Arias & Duets”, ”Rossini: Guillaume Tell”, ”Recital: Montserrat Caballé”, ”Montserrat Caballé & José Carreras: Opera Duets”, toate acestea doar în anul 1995.
Începând cu anul 1992, timp de zece ani, cariera artistică a sopranei intră într-o pauză, din cauza unor probleme destul de grave de sănătate.
Începând cu anul 1994, artista este şi ambasadoare a UNESCO, pentru care desfășoară o activitate umanitară deosebită în sprijinul fundațiilor care se ocupă de ajutorarea copiilor din țările subdezvoltate. De asemenea, sufletul său de mamă şi sensibilitatea pe care a căpătat-o, prin experienţa proprie în faţa suferinţei umane, au făcut-o să-şi transforme ferma din Pirinei în casă de recuperare pentru copiii spanioli cu probleme mintale.
În pofida problemelor sale de sănătate, în anul 1994, artista susţine un concert la Vatican, în prezența şi admiraţia Papei Ioan Paul al II-lea, iar în 1997, a fondat o importantă competiţie anuală în Andorra – Concursul internaţional de canto ”Montserrat Caballé”.
În anul 2009, pe 19 aprile, în prima zi a Paştelui Ortodox, soprana a vizitat România şi a susţinut un concert extraordinar la Bucureşti, în Piaţa Constituţiei, alături de cântareţul italian Al Bano Carrisi. În cadrul unui concert care a depăşit două ore, publicul i-a mai putut asculta atunci pe tenorii Teodor Ilincăi şi Claudio Montano, soprana Irina Iordăchescu, pianista Raluca Ouatu, corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române, Corul de copii „Sunetul Muzicii” şi pe interpretul Marcel Pavel, toţi artiştii fiind acompaniaţi de Orchestra Bucharest Symphonic Pops, dirijată de Constantin Adrian Grigore.
În 2012, Montserrat Caballe a suferit un accident vascular cerebral în timpul unei vacanţe în Rusia, care s-a manifestat prin ameţeală şi în urma căruia a căzut şi şi-a fracturat osul humerus din scheletul braţului. Artista a fost atunci conştientă şi capabilă să vorbească şi, din fericire, evoluţia a fost favorabilă, permiţîndu-i, în acelaşi an, să sărbătorească cei 50 de ani de activitate pe scena Operei din Barcelona.
La 16 decembrie 2015, soprana a suferit o lovitură dură dată carierei sale impresionante, fiind condamnată la şase ani de închisoare cu suspendare, după ce a fost găsită vinovată de evaziune fiscală. Procurorii au spus că renumita interpretă de operă datora fiscului spaniol suma de 508.468 de euro, reprezentând taxele aferente veniturilor obţinute de artistă, fiindcă şi-a schimbat în mod fictiv reşedinţa, figurând ca rezident în Andorra, artista susţinând că a făcut acest lucru din cauza taxelor prea mari din Spania. Condamnarea reprezenta, însă, rezultatul unui acord încheiat de soprană cu Procuratura spaniolă, care a evitat deschiderea unui proces penal.
Anul 2016 a adus o serie incredibilă de apariţii discografice ale artistei, fiind de menţionat măcar albumele ”Verdi: Otello”, ”Romantic Caballé”, ”Montserrat Caballé Singt Verdi”, ”Montserrat Caballé Edition: The Diva”, ”The Art of Montserrat Caballé”, ”Les Plus Belles Scenes d’Amour de l’Opéra”, ”The Sound of Montserrat Caballé”, ”Bizet: Clovis et Clotilde; Symphonie Roma”, ”Caballé and Friends”, ”Montserrat Caballé & Marilyn Horne in Concert”, ”Giacomo Puccini: Turandot”, ”Hijo de la luna”, ”Montserrat Caballé: Un bel di vedremo”, ”Italian Operas Arias & Lieder”, ”Puccini: Madama Butterfly”, ”Massenet: Cléopâtre”, ”Songs of the Spanish Renaissance 2 ” sau ”Zarzuelas: El Pájaro Azul.
Partenerii preferaţi i-au fost Marilyn Horne, Giuseppe di Stefano şi Placido Domingo, iar dintre români, cel mai mult a cântat cu Viorica Cortez, în Maria Stuarda la Chicago şi Nisa, Trubadurul la Viena şi New York, Don Carlo la Viena, Norma la Lisabona, Koln, Milano şi Napoli şi în concert la Madrid, cele două fiind şi foarte bune prietene.
Cariera sa excepţională a fost încununată de acordarea a numeroase premii şi distincţii, printre acestea aflându-se Comandor al Ordinului Artelor și Literelor, Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce, Knight of the Order of Isabella the Catholic, Premiul pentru Arte al Prințesei Asturiei, Gold Medal of Merit in the Fine Arts (Spania), Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler, Marea Cruce a Ordinului Civil Alfonso al X-lea, Gramophone Award for Lifetime Achievement, Medalia de Aur a Cataloniei, Ordinul Insigna de Onoare, Ordinul Prieteniei, Ordinul Prinţesei Olga, clasa I.
Montserrat Caballé a fost căsătorită din anul 1964 cu tenorul spaniol Bernabé Martí, acum în vârstă de 90 de ani – a cărui carieră s-a încheiat însă în anul 1985, din cauza unor probleme cardiace şi alături de care susţinuse totuşi, la Sala Palatului din Bucureşti, un concert în anul 1998 – , cei doi având o fiică, Montserrat Martí, născută în 1972, care a moştenit talentul muzical al părinţilor, apărând şi alături de mama sa în câteva concerte, şi un fiu, Bernabé Martí Jr.
Sâmbătă, 6 octombrie 2018, soprana spaniolă Montserrat Caballe a murit la vârsta de 85 de ani, în spitalul Sant Pau din Barcelona, unde se afla internată încă din luna septembrie, pentru o afecţiune la vezica biliară.
Actorul Traian Stănescu a murit, a anunţat fiul acestuia, Mihai Stănescu, pe pagina sa de Facebook.
Actorul de teatru şi film Traian Stănescu s-a născut la 27 martie 1940 în localitatea Făget, judeţul Timiş.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1961, la clasa profesorului G.D. Loghin, scrie [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
După absolvire, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Piatra Neamţ (1961-1964), unde a interpretat roluri ca: Vulpaşin în "Domnişoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu; Tom - "Menajeria de sticlă" de Tennessee Williams; "Jocul dragostei şi al întâmplării" de Pierre de Marivaux; Mişu Felecan - "Nota 0 la purtare" de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, scrie cinemagia.ro.
Mutându-se în Bucureşti, a jucat la Teatrul C.F.R. Giuleşti (1964-1965), în "Băiat bun, dar cu lipsuri" de Nicuţă Tănase, "Billy mincinosul" de Keith Waterhouse, "Pădurea împietrită" de Robert Emmet Sherwood.
În anii 1967-1968 a jucat la Teatrul Mic din Capitală în "Baltagul" după Mihail Sadoveanu, "Richard II" de William Shakespeare.
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine] Repetiţii la piesa de teatru ''Pisica în noaptea Anului Nou'' de D.R. Popescu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, 13 martie 1971
Începând cu 1968, a desfăşurat o bogată activitate teatrală la Teatrul Naţional Bucureşti, se arată în volumul "1234 cineaşti români" al Cristinei Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu (Editura Ştiinţifică, 1996).
Dintre rolurile jucate pe scena Naţionalului bucureştean, amintim: Luigi - "Sâmbătă, duminică, luni" de Eduardo De Filippo (regia Dinu Cernescu, 2007); "Maşinăria Cehov" de Matei Vişniec (regia Cristian Ioan, 2003), "Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru (dramatizarea şi regia Grigore Gonţa, 2002) "Amanţii însângeraţi" (regia Alexandru Tocilescu, 2002), "Numele trandafirului" după Umberto Eco (regia Grigore Gonţa, 1998); ''Strigoii" de Henrik Ibsen (regia Nicolae Scarlat, 1997); "Ondine" de Jean Giradoux (regia Horea Popescu, 1994); "Cine are nevoie de teatru" de Timberlake Wartenbaker (regia Andrei Şerban, 1990); "Moştenirea" de Pierre de Marivaux (regia Horea Popescu, 1989); "Îmblânzirea scorpiei" de William Shakespeare (regia Mihai Berechet, 1975); "Danton" după Camil Petrescu (regia Horea Popescu, 1974); "Pisica în noaptea Anului Nou" (regia D.R. Popescu, 1971); "Regele Lear" de William Shakespeare (regia Radu Penciulescu, 1970); Gheorghe - "Năpasta" de I.L. Caragiale (regia Miron Niculescu, 1969); Logodnicul - "Nuntă însângerată" de Federico Garcia Lorca (regia Miron Niculescu, 1966) etc, se arată pe site-urile [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] şi [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Ca actor de film a jucat în "Dragoste lungă de-o seară" (regia Horea Popescu, 1964), "Castelanii" (regia Gheorghe Turcu, 1967), "De trei ori Bucureşti" (regia Horea Popescu, 1967), "Surorile Boga" (regia Iulian Mihu, 1968), seria "Mărgelatu" (regia Doru Năstase şi Gheorghe Vitanidis, 1980-1986), "Probleme personale" (regia David Reu, 1981), "Orgolii" (regia Manole Marcus, 1982), conform site-urilor [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] şi imdb.ro.
"Mama" de Karel Chapek (regia Petre Sava Băleanu), "Suflete tari" de Camil Petrescu (regia Miron Niculescu), "Jocul ielelor" de Camil Petrescu (regia Dan Necşulea), "Cuza" (regia Eugen Todoran), "Stâlpii societăţii" de Henrik Ibsen (regia Dan Necşulea), "Ochii care nu se văd" (regia Dan Necşulea), "Tandreţea lăcustelor" (regia Dan Necşulea) sunt o parte dintre adaptările de televiziune în care a jucat actorul.
A primit Medalia Comemorativă "Mihai Eminescu" în anul 2000 şi Ordinul ''Meritul Cultural'' în grad de Comandor în 2004.
Din 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Naţional, membru al UNITER şi UCIN, informează [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Traian Stănescu şi Ilinca Tomoroveanu
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO
Traian Stănescu a fost căsătorit cu regretata actriţă Ilinca Tomoroveanu (1941-2019).
Richard Hugh Blackmore, alias Ritchie ( Weston-super-Mare, 14 aprilie 1945 ), este un chitarist englez .
Numărat printre cei mai renumiți și influenți muzicieni pentru că a contribuit decisiv la dezvoltarea chitarei in hard rock și heavy metal, Blackmore a cântat în Deep Purple și Rainbow, un grup pe care l-a fondat; din 1997 a fost implicat în Blackmore's Night cu soția sa Candice Night .
De origine galeză după ramura paternă, la vârsta de doi ani s-a mutat la Heston, lângă Aeroportul Heathrow , unde și-a petrecut copilăria și adolescența. În această perioadă începe să fie pasionat de muzică, ascultând Radio Luxembourg, prin care asculta piese precum Rock Around the Clock de Bill Haley sau Hound Dog de Elvis Presley, care sunt printre primele sale albume cumpărate, dar mai presus de toate a fost impresionat de artiști precum Buddy Holly și Duane Eddy, sau de primele sale influențe de chitară, chiar dacă viziunea lui Tommy Steele în programul de televiziune BBC Six-Five Special ( 1957 - 1958 ), conform aceluiași Blackmore, a fost decisiva pentru abordarea sa in Rock 'n' roll.
În jurul vârstei de unsprezece ani a intrat în posesia primei sale chitare, oferită de tatăl său, care l-a forțat să ia lecții de la un profesor de muzică clasică, la care Ritchie a participat timp de aproximativ cinci ani. La începutul anilor șaizeci, la fel ca mulți alți compatrioți ai generației sale, a fost influențat de muzica Skiffle, și în special de artiști precum Lonnie Donegan și Wally Whyton, atât de mult încât primul ansamblu în care a intrat sau 2 I's Junior Skiffle Group, este specializat în acest stil de muzică;In acea perioadă, Blackmore a fost privilegiat de ascultarea și studierea chitaristilor precum Jimmy Bryant și Speedy West sau Scotty Moore și James Burton; fundamental pentru pregătirea sa ca muzician este și prezența vecinului său Big Jim Sullivan, la vremea respectivă era unul dintre cei mai apreciați chitariști de studio din lumea înregistrărilor britanice, care i-a perfecționat cunoștințele despre tehnicile instrumentale in rock 'n' rol. Grupul preferat al tânărului Ritchie în vremea celor cincisprezece ani ai săi este Nero & Gladiators, renumiți pentru single-ul lor In the Hall of the Mountain King, în care cântă chitaristul Colin Green; dar tânărul muzician nu neglijează studiul unor figuri importante „extra rock” precum chitaristii de jazz precum Les Paul, Django Reinhardt sau Wes Montgomery.
Primele experiențe profesionale După ce a făcut parte din câteva trupe de tineret amator precum Dominators, în 1961 s-a alăturat lui Mike Dee & the Jaywalkers, prima sa formație profesională, angajată în curând de agenția George Cooper Organization. Cu această gamă, Blackmore a înregistrat primul single Stolen Hours / My Blue Heaven pentru Decca Records, care însă va rămâne inedit și are, de asemenea, ocazia să-l însoțească pe Gene Vincent în trei concerte. În aprilie 1962, după un turneu intens, grupul s-a desființat, dar din mai până în octombrie următor Blackmore l-a înlocuit pe Bernie Watson în Screaming Lord Sutch & the Savages; de aceea a avut prima ocazie majoră de a arăta talentul său deja remarcabil cu o trupă de elemente excelente. Această experiență va fi fundamentală pentru creșterea sa atât ca muzician, cât și ca spectacol, deoarece el învață multe secrete ale meseriei de la liderul grupului Ritchie pentru a păstra atenția publicului.
Alla Borisovna Pugaciova (n. 15 aprilie 1949, Moscova) este o cântăreață, cantautoare, producătoare muzicală, actriță și prezentatoare TV rusă; Artistă a Poporului a Federației Ruse (1991), laureată a Premiului de Stat al Federației Ruse (1995).
În repertoriul ei sunt peste 500 de piese în limbile rusă, engleză, germană, franceză, ebraică, finlandeză și ucraineană, iar discografia ei conține peste 100 de viniluri, CD-uri și DVD-uri. În afară de Rusia și țările din fosta URSS, albumele Allei Pugaciova au fost lansate în Japonia, Coreea, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Cehoslovacia și Bulgaria. Tirajul total al discurilor sale este de 250 de milioane de exemplare.
În prezent și-a anunțat încetarea carierei active de interpretă, și nu mai face turnee si concerte. Ea are două fiice și trei nepoți, și în prezent este căsătorită cu Maxim Galkin (al 5-lea său soț).
Alla Pugaciova a reprezentat Rusia la Concursul Muzical Eurovision 1995, și s-a clasat pe locul 15
16 aprilie, se împlinesc 133 de ani de la naşterea lui Charlie Chaplin, actor, regizor şi compozitor englez, simbol al filmului mut şi primul mare star al Hollywoodului. A fost poreclit Vagabondul în Germania, Charlot în Franţa şi în toate ţările ţările francofone, Carlitos în Brazilia sau în Argentina. Ca regizor şi producător a fost un pionier în arta filmului, dar şi un perfecţionist, a inovat încontinuu în tehnicile de filmare şi relua scenele şi de zeci de ori până când acestea ieşeau aşa cum îşi dorea. Filmele sale s-au identificat practic cu epoca remarcabilă a filmului mut, iar la sfârşitul anilor 1920, când Hollywoodul cunoştea noutatea filmului sonor, Chaplin a refuzat să producă sau să joace în filme „vorbite”.
Chaplin a devenit în timp, în film şi în viaţă, un mic vagabond, un rebel, un personaj cu melon şi baston, un romantic, iar imaginea sa de caraghios a cucerit iremediabil întreaga lume.
Charles Spencer Chaplin s-a născut la 16 aprilie 1889 la Londra, într-o familie săracă, tatăl său fiind cântăreţ şi actor, având însă probleme mari cu alcoolul, iar mama sa, Hannah Hill, provenea dintr-o familie de romi, şi era şi ea cântăreaţă în mici teatre obscure. Despre mama sa se ştie că avea deja un copil cu alt bărbat când s-a născut Charlie şi alte probleme psihice grave.
Când a împlinit trei ani, părinţii săi divorţau, iar Charlie şi fratele său Sidney au locuit un timp împreună cu tatăl lor şi amanta lui, apoi cu o trupă de actori.
La vârsta de cinci ani, Charlie a asistat la încheierea bruscă a carierei artistice a mamei sale, atunci când, în timpul unui spectacol, aceasta a stârnit mânia publicului, care, nemulţumit fiind de prestaţia ei, a aruncat cu obiecte spre ea, provocându-i răni serioase dar şi o ceartă serioasă cu managerul ei. Charlie, care se afla în culise, a fost pus de directorul teatrului să urce pe scenă şi să cânte pentru a salva situaţia, iar intrepretarea celebrei piese Jack Jones, i-a adus copilului aplauzele publicului.
A urmat moartea tatălui şi internarea mamei sale într-un azil pentru cei cu boli psihice, iar cei doi fraţi ajung într-o casă pentru săraci, fiind forţaţi să îşi ia viaţa în propriile mâini, pentru a supravieţui şi pentru a-şi întreţine mama.
Charlie, care moştenise talentul muzical de la părinţi, avea să trăiască, de aici înainte în lumea teatrului, unde primiea mici roluri.
Începuturile extrem de sărăcăcioase ale lui Charlie Chaplin fac din povestea sa – drumul de la mizerie la bogăţie – , cea mai rapidă ascensiune din istoria Hollywood-ului. Și-a început viața ca un copil fără adăpost, muncitor la atelier și neavând un ban în buzunar și a ajuns să aibă o avere de mai multe milioane de dolari.
Debutul într-un rol important îl realizează ca dansator de step în grupul de copii „The Eight Lancashire Lads”, remarcându-se prin talentul său deosebit.
La vârsta de doisprezece ani primeşte rolul băieţelului Billy din spectacolul de teatru „Sherlock Holmes”, iar după ce prestaţia sa este unanim apreciată, devine actor permanent al Fred Karno Repertoire Company, unde joacă roluri în comedii şi vodeviluri. În trupă, Charlie era coleg cu Arthur Stanley Jefferson care va deveni şi el celebru în lumea filmului, sub numele de Stan Laurel, pentru cuplul comic Stan şi Bran pe care l-a realizat împreună cu Oliver Hardy.
În anul 1910, la vârsta de 21 de ani, pleacă într-un turneu în Statele Unite, memorabilă fiins replica sa la apropierea vaporului de portul Manhattan: “America, vin să te cuceresc ! Şi fiecare bărbat, femeie sau copil va avea pe buze nume de Charles Spencer Chaplin!”.
Succesul artistic nu avea să apară imediat, în schimb, Charlie devenise un mare cuceritor de inimi, femeile roind în jurul său.
Peste Ocean, este remarcat de producătorul Mack Sennett, care conducea studiourile Keystone din California, iar în anul 1912, acesta îi oferă un contract pentru un rol într-un film, în valoare de 150 de dolari pe săptămână.
Aşadar, la 2 februarie 1914, Charlie Chaplin debuta ca actor în comedia “Making a living”, unde interpreta rolul lui Edgar English, un fals reporter – un rol despre care avea să declare, peste ani, că nu i-a plăcut deloc -, iar gagurile sale i-au adus un succes important. Aprecierile unanime la adresa tânărului îi determină pe producători să înceapă negocieri, mult îmbunătăţite financiar, pentru alte roluri.
În anul 1914, Chaplin a început să își regizeze filmele, timp în care acesta realiza câte un film de scurt-metraj în fiecare săptămână pentru Keystone.
În următoarele lui filme, Mabel’s Strange Predicament şi Kid Auto Races at Venice, Charlie apare costumat cu pantaloni şi ghete mult mai mari decât măsura sa, cu o haină prea strâmtă, un melon prea mic, cu baston şi mustaţă falsă, o recuzită care avea să îi definească cariera artistică excepţională. Era imaginea miculului vagabond, care îl reprezenta atât artsitic cât şi în viaţa reală, un spirit comic care aducea pe scenă o parte din dramatismul copilăriei sale. Desigur, această imagine i-a adus un succes imens.
În anul 1915, la doar cinci ani de la prima vizită la Hollywood, Charlie Chaplin devenise în SUA un veritabil fenomen cultural, chipul său era reprezentat în benzi desenate, pentru el erau compuse melodii, iar magazinele se întreceau să producă şi să vândă figurine cu costumaţia sa inedită.
Chaplin era deja un star, iar salariul său săptămânal depăşea 10.000 de dolari.
În anul 1916, Charlie a semnat un contract cu Mutual Film Corporation, pentru fabuloasa sumă de 670.000 de dolari pe an. Acest lucru l-a făcut unul dintre cei mai bine plătiți oameni din lume. Prin comparație, președintele SUA era plătit cu aproximativ 75.000 de dolari, în acea perioadă.
În anul 1918, este creată compania First National Exhibitors’ Circuit, special pentru a manageria filmele sale.
Chaplin a mai jucat în peliculele de mare succes A Dog’s Life şi The Bond, un film scurt înscris în campania guvernului pentru obligaţiunile lansate în scopul colectei de fonduri pentru război.
Tot în anul 1918, a fost personajul principal în comedia Shoulder Arms, iar în 1919 şi-a înfiinţat propriul studio de film.
Au urmat roluri în Sunnyside şi A Day’s Pleasure, apoi a înfiinţat United Artists Corporation, o copmpanie pentru distribuţia filmelor, alături de Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W. Griffith.
A urmat cel mai lung film al său, cu o durată de 68 de minute, The Kid, în care Chaplin a jucat alături de micuţul de patru ani Jackie Coogan, o trgicomedie cu un enorm succes, care vorbea despre sărăcie şi un copil despărţit de părinţi, un film care surprindea întocmai primii ani ai existenţei sale reale, nu tocmai fericite.
Au urmat alte roluri în care a întruchipat micul vagabond, gagurile şi pantomima au devenit mai subtile, însă personajul a devinit un pic mai vulgar, păstrându-şi însă veselia, romantismul, generozitatea, umanismul în general.
Deşi Hollywood-ul cunoştea în acea perioadă primele filme sonore, Chaplin credea în continuare în filmul mut, pe care îl considera mult mai sugestiv, pantomima fiind cea care, în opinia sa, putea depăşi toate barierele de limbaj, mai ales în America acelor vremuri în care valurile de imigranţi din toată lumea erau la ordinea zilei.
În acea perioadă, Chaplin muncea enorm şi pentru a-şi ajuta mama, pentru care a cumpărat o casă în California, în imediata vecinătate a locuinţei sale.
La 6 iulie 1925, Charlie Chaplin devenea primul actor care a apărut pe coperta celebrei reviste Time.
În anul 1926 joacă în Goana după aur, iar în anul 1931 este protagonistul capodoperei Luminile Oraşului, considerat cel mai bun rol al său, un film care a marcat un eveniment dureros din viaţa lui, moartea mamei din anul 1928.
Charlie Chaplin alături de Albert Einstein Legat de premiera acestuia film, trebuie să spunem că la eveniment, Chaplin l-a invitat şi pe bunul său prieten, savantul Albert Einstein. La coborârea din maşină, cei doi au primit ovaţiile îndelungi ale publicului aflat în faţa cinematografului. Momentul a prilejuit celor doi replici savuroase: omul de știință, mai puțin obișnuit cu ovațiile publice, i-a spus prietenului său: „Ceea ce admir cel mai mult la arta ta este faptul că este universală. Nu trebuie să spui nici măcar un cuvânt, dar totuși lumea te înțelege”. Replica lui Chaplin a fost pe măsură: „E adevărat, dar faima ta este și mai mare: lumea te admiră, chiar dacă nu înțelege nimic din ceea ce spui”.
În anul 1936, a avut loc unltima prezenţă pe marile ecrane a personajului său, în Modern Times, considerat ultimul film mut, scenariul, producţia, regia şi muzica fiind semnate de Charlie Chaplin.
În anul 1940, Chaplin joacă în primul său film sonor, Dictatorul, o parodie îndreptată împotriva nazismului şi a lui Adolf Hitler şi care vorbea şi despre persecutarea evreilor, o producţie care a stârnit numeroase controverse, inclusiv acuzaţiile americanilor cum că ar fi simpatizant al regimului comunist.
A urmat Limelight, ultimul mare film produs de Chaplin în Statele Unite, apoi, în 1957 – A King in New York, un film în care a fost actor, regizor, producător şi scenarist, iar în 1967 a produs ultimul său film, A Countess from Hong Kong, în care a fost regizor, scenarist şi actor, alături de inegalabilii Sophia Loren şi Marlon Brando.
Charlie Chaplin a scris şi patru cărţi de succes, My Trip Abroad, A Comedian Sees the World, My Autobiography şi My Life în Pictures.
A fost şi un strălucit compozitor, în condiţiile în care nu avea nici un fel de studii muzicale și nu știa să scrie și să citească partituri. El a compus muzică pentru multe dintre filmele sale cu ajutorul altor muzicieni și compozitori, câteva dintre creaţiile sale muzicale fiind Sing a Song, With You Dear in Bombay, There’s Always One You Can’t Forget, Smile sau Eternally. Însă cu This is my song, melodia compusă de Chaplin special pentru filmul A Countess from Hong Kong, el a ajuns pe locul 1 în topurile din Marea Britanie, în varianta interpretată de Petula Clark, iar una dintre cele mai cunoscute compoziții ale sale este piesa Smile, devenită hit în interpretarea lui Nat King Cole, în anul 1954.
Chaplin a rămas faimos şi pentru aventurile sentimentale pe care le-a trăit alături de cele mai multe dintre partenerele sale de pe marele ecran, aventuri poate mult mai puţin cunoscute decât activitatea sa artistică. Cu trei dintre colegele sale de platou s-a şi căsătorit: în anul 1918, cu Mildred Harris, în 1924 cu Lita Gray care avea doar 16 ani – căsătoria venind ca acoperire pentru a evita scandalul relaţiei cu o minoră, şi apoi, în 1936, cu Paulette Goddard, partenera sa din filmul Modern Times.
Au urmat alte excentricităţi sentimentale, un scandalul imens în urma relaţiei cu tânăra Joan Barry şi un proces de paternitate care a stârnit interesul ziarelor de scandal.
În anul 1943, la 54 de ani, a cunoscut şi dragostea perfectă, după trei căsătorii şi doi copii. Chaplin a întemeiat atunci o familie alături de tânăra Oona O’Neill, fiica marelui dramaturg Eugene O’Neill, care abia împlinise 18 ani şi care se căsătorea cu un bărbat de aceeaşi vârstă cu tatăl ei, care, pentru acest motiv avea să se suprere iremediabil şi să o dezmoştenească. În ciuda diferenţei considerabile de vârstă, Charlie şi Oona au rămas împreună, iar ea a fost mereu în umbra celebrului său soţ şi declara că a fost mulţumită să fie „doar soţie şi mamă”. Cei doi au avut nu mai puţin de opt copii, prima fiind Geraldine, născută în anul 1944, iar ultimul născut al familiei fiind Christopher, când tatăl său avea 73 de ani.
În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenţia de a face o scurtă vizită în Marea Britanie, dar cei de la imigrări au profitat de ocazie pentru a-i ridica permisiunea de a reintra în ţară, iar Chaplin a decis să se mute cu toată familia la Vevey, în Elveţia, într-o reşedinţă de secol XVIII, pe malul lacului Geneva.
În anul 1972, Chaplin a fost distins de Academia Americană de Film cu Oscarul pentru întreaga activitate, apoi a devenit şi Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze şi titular al ordinului Cavaler al Imperiului Britanic.
La 25 decembrie 1977, chiar de Crăciun, Chaplin a murit în somn, la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Vevey. La doar trei săptămâni de la înhumare, corpul său neînsufleţit a fost furat, într-un demers macabru care urmărea obţinerea unei răscumpărări. Abia după mai bine de 11 săptămâni, hoţii au fost prinşi, iar cadavrul său a fost recuperat, fiind ulterior reînhumat şi acoperit cu un strat gros de ciment.
În anul 1992, Richard Attenborough a regizat filmul biografic intitulat chiar Chaplin, în care Robert Downey jr. a interpretat rolul principal alături chiar de Geraldine, una dintre fiicele lui Chaplin.
Aliaune Damala Bouga Time Bongo Puru Nacka Lu Lu Lu Badara Akon Thiam (n. 17 aprilie 1973), cunoscut ca Akon (în engleză [ˈeɪkɒn]) este un cântăreț de hip-hop, R&B, compozitor și producător muzical american de origine senegaleză. A început să fie cunoscut după lansarea primului său single, „Locked Up” de pe albumul de debut, Trouble.
Cel de-al doilea material discografic al său i-a adus o nominalizare la premiile Grammy pentru piesa „Smack That”. Este fondatorul casei de discuri Konvict Music și al Kon Live Distribution. Are la activ peste 300 de apariții ca invitat și 45 de cântece în Billboard Hot 100. Este singurul artist care a ocupat de două ori primul și al doilea loc simultan în acest clasament.
James Last, născut Hans Last, (17 aprilie 1929 – 9 iunie 2015), cunoscut și sub numele de Hansi, a fost un compozitor și lider al big band-ului german James Last Orchestra.
Inițial basist de jazz (a câștigat premiul „cel mai bun basist” din RFG în fiecare an între 1950–1952), marca sa „muzică fericită” a făcut din numeroasele sale albume best-seller-uri în Germania și Marea Britanie, și 65 dintre LP-urile sale au ajuns în topuri doar în Marea Britanie. Compoziția sa „Happy Heart” a devenit un succes internațional în interpretările lui Andy Williams și Petula Clark.
Se spune că Last a vândut aproximativ 200 de milioane de albume în întreaga lume în timpul vieții sale (cifrele variază foarte mult, de exemplu British Hit Singles & Albums – 2006 – raportează 100 de milioane în acel moment), din care 80 milioane au fost vândute până în 1973 – și a câștigat numeroase premii, inclusiv 200 de discuri de aur și 14 de platină în Germania, Premiul internațional MIDEM în 1969 și cea mai înaltă decorație civilă din Germania de Vest, Bundesverdienstkreuz (Ordinul de merit al Republicii Federale Germania) în 1978.
Albumul său This Is James Last a rămas un best-seller în Marea Britanie timp de 48 de săptămâni, iar piesa sa “Games That Lovers Play” a avut peste o sută de cover-uri. Ultimul turneu l-a făcut cu câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 86 de ani, după ce a descoperit în septembrie 2014 că o boală (care nu a fost niciodată dezvăluită ) s-a agravat. Ultima sa apariție în Marea Britanie a fost cea de-a 90-a a sa la Royal Albert Hall din Londra, mai mult decât orice alt interpret, cu excepția lui Eric Clapton.
Sunetul marcă al lui Last a fost cel al big band-ului cu ritm accelerat, folosit pentru cover-uri, coloane sonore faimoase, dar și compoziții proprii, fiindcă, spre deosebire de Fausto Papetti, de pildă, James Last a fost și compozitor. Deși uneori a fost luat în derâdere de critici și puriști ca „regele muzicii ascensorului”sau „terci acustic”, stilul și muzica lui au fost extrem de populare în numeroase țări și culturi, inclusiv Japonia, fosta Uniune Sovietică, SUA, Marea Britanie, și Germania sa natală, unde a devenit „coloana sonoră arhetipală a oricărei petreceri vest-germane și l-a făcut cel mai de succes lider de orchestră din a doua jumătate a secolului XX.
Angela Ciochină era supranumită solista-păpuşă a Epocii de Aur.Angela Ciochină, născută pe 17 aprilie 1955, în comuna Urecheni, judeţul Neamţ, a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti în 1978, fiind colegă de generaţie cu regretata Mihaela Runceanu. Imediat după terminarea facultăţii a fost angajată la Ansamblul „Doina” al Armatei. A întreprins turnee în ţară cu Ansamblul artistic al UTC (1975 – 1981) şi cu Ansamblul „Doina” al Armatei (1978 – 1981). De asemenea a concertat şi în străinătate în ţări precum Bulgaria, Rusia, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Grecia şi Turcia.
A lansat câteva şlagăre de mare succes cum ar fi: „Eşti numai tu”, „Odată cu cîntecul” (George Grigoriu), „Am vrut” (Dan Stoian), „Salcâmul de pe strada mea” (Cornel Fugaru), „Un copil” (Jolt Kerestely), „Marea mea” (Horia Moculescu). După plecarea din ţară a Mihaelei Mihai, i-a fost încredinţată celebra piesă „Salcia”, de Horia Moculescu.Un mare succes al carierei sale a fost albumul „Drumuri paralele” (Electrecord, 1985) cu piese compuse de Victor Socaciu. S-a retras din muzică la sfârşitul anilor ’80. Angela Ciochină a fost şi o apreciată profesoară de canto.
Cântăreaţa de muzică uşoară Angela Ciochină s-a stins într-o zi de marţi, la vârsta de 60 de ani, în locuinţa sa din Colentina. Colegii de breaslă deplâng acum moartea fostei stele a muzicii uşoare, dar în ultima vreme niciunul nu s-a deranjat să-i facă măcar o vizită artistei imobilizate la pat de mai bine de cinci ani. Cel puţin aşa susţine un văr de-al regretatei soliste, care mai spune că singura persoană care mai venea să o vadă din când în când era soţia domnului George Natsis. Trupul neînsufleţit al celei care era supranumită solista-păpuşă a Epocii de Aur a fost înhumat, la Cimitirul Tudor Vladimirescu din Bucureşti.
După cinci ani de la moartea sa, rămășițele lumești ale Angelei Ciochină, una dintre cele mai mari protagoniste ale scenei muzicale românești, au fost aduse acasă, în localitatea natală. Artista fusese îngropată în București, iar un grup de prieteni a făcut posibilă reîntoarcerea în pamântul satului natal, așa cum a fost dorința familiei. Un grup de prieteni a facut posibilă aducerea rămășițelor trupești ale artistei în mormântul părinților ei, din locurile natale.
Angela Ciochină provenea din familia unui preot foarte iubit și respectat din comuna Urecheni, județul Neamț. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, iar liceul l-a urmat la Colegiul Național Petru Rareș din Piatra Neamț. La mormântul din cimitirul comunei Urecheni, unde a fost reînhumată artista, au venit cunoscuți și oameni care au cunscut-o în liceu și în școala primară. Apropiații familiei spun că dorința preotului Valeriu Ciochină, tatăl Angelei, a fost ca după trecerea la cele veșnice, familia să fie laolaltă.
Nicu (Nicolae) Covaci, fondatorul formației Phoenix, s-a născut la 19 aprilie 1947, în Timișoara. Compozitor, chitarist, pictor și grafician, Nicu Covaci a început din copilărie să studieze pianul, acordeonul, dar și limbile străine. Apoi a învățat să cânte la muzicuță și a luat lecții de chitară.
A studiat la Liceul de arte plastice și la Institutul de Arte Plastice din Timișoara.
”Născut într-o Timișoară pe care puțini și-o amintesc, este cunoscut mai degrabă drept bărbatul tăcut, cu spate drept și privire încruntată, figură emblematică a rock-ului românesc. După ce că era un copil încăpățânat, mai era și hipersensibil și făcea o groază de boacăne, ceea ce atrăgea de multe ori pedepse severe din partea mamei care nu glumea în chestiuni de educație — rezultatul se vede și astăzi. Tot ea l-a făcut profesor de arte plastice într-o perioadă în care, după el, n-ar fi contat decât acordurile ghicite din Beatles, tenișii albi ai lui Moni Bordeianu și serile memorabile de la Lola (un club din Timișoara — n.r.). Adică muzica. Cea care i-a dat aripi. Aripi cu care Nicu Covaci a creat Phoenix”, e scris în biografia postată pe pagina oficială de Facebook a artistului, [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Referitor la creația sa în pictură și grafică, aceeași sursă arată că ”arta sa păstrează amprenta eului până în cele mai mici detalii, în fiecare pânză peste care îi trece pensula: este omul căruia nu i-a trecut niciodată prin minte ‘Probabil nu ar trebui să fac asta…’, ci a privit înainte și a spus, uneori cu încredere, uneori jucăuș, ‘Ei, hai să o fac și să vedem ce se întâmplă”’.
La începutul anilor ’60, împreună cu un coleg de școală, Kamocsa Camo Bela, a creat o formație de chitariști, care se numea Sfinții, nume pe care l-au păstrat până în 1964, când numele formației s-a schimbat în Phoenix. În perioada 1964-1966, Phoenix a cântat în săli studențești și în cluburi din Timișoara piese din repertoriul unor formații celebre la acea vreme — Beatles, Rolling Stones, Monkees sau Animals. Trupa a început să fie invitată la București, în emisiuni de televiziune, devenind cunoscută în toată țara, precizează Nicu Covaci pe blogul personal, [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
După primul concert în București, în 1965, la IATC, Cornel Chiriac a invitat formația Phoenix să înregistreze în studioul radioului național. Atunci au înregistrat piese ca “Știu că mă iubești și tu”, prelucrările folclorice “Dunăre, Dunăre” și “Bun e vinul ghiurghiuliu”. Tot atunci, membrii formației au început colaborarea cu textierul Victor Cârcu, care a scris versurile primelor hit-uri ale trupei: “Vremuri”, “Și totuși ca voi sunt”, “Nebunul”, “Floarea stâncilor”, înregistrate pe două EP-uri Electrecord, tirajul fiind epuizat rapid, conform site-ului [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
În decembrie 1967 Phoenix a efectuat primul turneu de amploare, în mai multe orașe bănățene, încheiat cu două concerte la Timișoara. La Festivalul Național de artă studențească de la Iași, în aprilie 1968, Phoenix a câștigat “Marele Premiu” și premii speciale de interpretare, compoziție, întrecând, trupele Roșu și Negru și Mondial. Au lucrat apoi, în colaborare cu Teatrul de Stat din Timișoara, la transpunerea scenică a unei “operete rock” — “Omul 36/80”.
În 1969, regizorul Manole Marcus a solicitat formației să scrie muzica filmului “Canarul și viscolul”, unde există o secvență în care apar membrii trupei. La prima ediție a Festivalului Club A, Phoenix a obținut “premiul de originalitate” pentru “Omul 36/80” și câteva premii individuale.
Au urmat turnee în țară care au mărit popularitatea trupei. După emigrarea lui Moni Bordeianu, în toamna anului 1970, Nicu Covaci i-a luat în formație pe Cornel Liuba (tobe), Kovacs Zoltan ”Zoli” (bass) și Laurențiu Butoi (oboi, flaut). În repertoriul formației au apărut piese ca “Dorința”, “Amintește-ți”, “Niciodată”, “Ochi de țigan”. Formația a participat la a doua ediție a Festivalului Club A, în 1971, unde a obținut mai multe premii individuale de interpretare. După puțin timp, a fost cooptat Mircea Baniciu, ca solist, iar în octombrie 1971 au plecat din trupă Zoli, Laurențiu și apoi Cornel, fiind cooptați Josef ”Ioji” Kappl și Costin Petrescu.
A fost momentul în care s-a produs o modificare în sound-ul Phoenix, apelându-se tot mai mult la folclorul arhaic, ceea ce dădea un plus de originalitate trupei, precizează site-ul [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
Au început o colaborare cu Institutul de Etnografie și Folclor și Catedra de Folclor a Universității din Timișoara pentru a pregăti poemul rock “Cei ce ne-au dat nume”, prezentat în premieră la Opera din Timișoara la 13 ianuarie 1972. În spectacol era prezent și Valeriu Sepi, care a venit cu idei originale privind scenografia și costumele. Spectacolul a fost prezentat în timpul turneelor anului 1972, în martie, la Casa de cultură a studenților “Grigore Preoteasa”, având loc premiera bucureșteană.
După aproape un an, poemul “Cei ce ne-au dat nume” a fost prezentat pe scena Sălii Palatului. Tot atunci a apărut și LP-ul cu același nume, unde lucrarea era cenzurată, fața B a albumului fiind completată cu o versiune de 15 minute a marelui hit al anului, “Negru Vodă”. Acesta era primul LP scos de o formație rock în limba română.
Formația Phoenix a fost trimisă să reprezinte România la Festivalul “Lira de aur”, în mai 1973, la Bratislava (Cehoslovacia) și apoi la “Festivalul Discului”, în octombrie 1973, la Sopot (Polonia).
La 19 noiembrie 1973, a avut loc la Sala Palatului concertul Sfinx + Phoenix. Atunci, Phoenix a prezentat în premieră pentru bucureșteni “Mica Țiganiadă”, “Andrii Popa”, “Pavel Chinezu”, “Strunga” și piesa care a dat titlul noului disc — “Mugur de fluier”.
Pe baza acestor piese, Nicu Covaci a conceput un nou spectacol: “Introducere la un concert despre muzica veche la români”, unde venea cu o serie de instrumente tradiționale: fluier, caval, ocarină, vioară, țambal. Spectacolul nu a fost prezentat în forma sa finală datorită începerii unei colaborări de durată cu Cenaclul Flacăra.
Iarna, membrii trupei Phoenix se retrăgeau la o cabană din Munții Semenicului unde concepeau noile piese și spectacole. Iarna anului 1974-1975 a venit la cabana din Semenic noul membru al trupei, bateristul Ovidiu Lipan ”Țăndărică”. În acea iarnă a fost conceput spectacolul “Zoosophia”, titlu ce avea să se schimbe în “Cantafabule”. Poemul rock “Cantafabule” a fost prezentat în premieră la sala Olimpia din Timișoara, în februarie 1975, iar după scurt timp la București, la “Clubul Z” (Casa de cultură “Mihai Eminescu”) și la “Preoteasa”. Discul, primul dublu LP al rockului românesc, a apărut ortografiat greșit, “Cantofabule”. Au urmat doi ani și jumătate de turnee, fie pe cont propriu, fie cu Cenaclul Flacăra. În acea perioadă a fost scrisă muzica pentru filmul “Nemuritorii”, regizat de Sergiu Nicolaescu.
A urmat cooptarea în trupă a lui Erlend Krauser (chitară ritmică, vioară). Alte momente de succes ale trupei le reprezintă spectacolul de la Orăștie, în 1976, pe ruinele cetății Sarmisegetuza, și cel de la Alba Iulia (Blaj), de pe Câmpia Libertății, din 1977, în sprijinul sinistraților cutremurului din 4 martie.
Un an mai târziu, Nicu Covaci și membrii trupei, mai puțin Mircea Baniciu, au plecat ilegal din țară, ascunși în boxe. S-au stabilit în Germania, unde au activat sub numele Mad House și Transsylvania Phoenix, au scos câteva discuri și i-au cunoscut pe Manfred “Mani” Neumann (vioară, voce), și pe Tom Buggle (bass), care aveau să apară, alături de Nicu și Țăndărică, pe albumul “Transsylvania Phoenix”, se arată pe site-ul [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
După 1989, Nicu Covaci a revenit în România, deși se stabilise în străinătate. A participat, alături de Dieter “Dixie” Krauser (bass), două foste componente ale formației feminine rock Catena — Ortansa Păun și Anca Vijan (backing vocal), Mani Neumann (vioară), Mircea Baniciu (voce) și Ovidiu Lipan Țăndărică (tobe) la Festivalul “Rock ’91”. Apoi au participat, în 1992, la turneul “Champs”, dar aici “Dixie” a fost înlocuit de Ioji Kappl.
După editarea în 1992 a albumului dublu “Symphoenix — Timișoara”, în formula Nicu Covaci — chitări, voce, Mani Neumann — vioară, Volker Vaessen — bass, Ovidiu Lipan Țăndărică — baterie, Mircea Baniciu — voce, au urmat “întâlnirea de 30 de ani” de la Sala Polivalentă, unde au putut fi văzuți aproape toți foștii componenți ai trupei, mai puțin Mircea Baniciu, și concertele susținute de Phoenix în compania unor orchestre simfonice.
În 2000, Nicu Covaci, care a renunțat la colaborarea cu Ovidiu Lipan Țăndărică și Ioji Kappl, a efectuat un nou turneu în România, în care a prezentat compoziții noi și noua sa trupă. Un an mai târziu a apărut CD-ul “În umbra marelui urs”.
La 5 decembrie 2001, a avut loc în sala Operei Române din București un concert privat, în care s-au reunit Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ovidiu Lipan Țăndărică, Mani Neumann și basistul de jazz Eugen Tegu. Au urmat concerte în țară, după care a apărut albumul ”În umbra marelui U.R.S.S.”, iar în 2005, a apărut ”Baba Novak”. La finalul anului 2007, Phoenix a susținut un concert special, ce a marcat 45 de ani de existență a trupei.
Din discografia lui Nicu Covaci amintim: ”Vremuri” (1968), ”Floarea stâncilor” (1969), ”Cei ce ne-au dat nume” (1972), ”Meșterul Manole” (1973), ”Mugur de fluier” (1974), ”Cantofabule” (1975), ”Transsylvania” (1981), ”Ballade For You/The Lark (1987), ”Tuareg/Mr. G’s Promises” (1988), ”Tuareg” (1988), ”Ciocârlia/Perestoika” (1990), ”Remember Phoenix” (1991), ”SymPhoenix/Timișoara” (1992), ”Evergreens” (1993), ”Cantafabule — Bestiar” (1996), ”Aniversare 35” (1997), ”Vremuri, anii 60…” (1998), ”Ora-Hora” (1999), ”În Umbra Marelui Urs” (2000), ”În Umbra Marelui U.R.S.S.” (2003), ”Baba Novak” (2005), ”Cei ce ne-au dat nume” (2008), ”Vino, Țepeș!” (2014).
În martie 2015, Nicu Covaci a efectuat turneul ”Remember the 60s”.
După 1989, Nicu Covaci a lucrat tot mai mult în domeniul artelor plastice, creațiile sale fiind postate pe blogul personal al artistului, [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
ntr-o zi, cam sa fi fost pe la amiaza, din strada Maternitatii, la un geam de la etaj se auzea un strigat ascutit si totusi dulce al unui copil de abia nascut. Acesta era, Marius Gelu Dragomir, un omulet care avea sa parcurga drumul lung al vietii si maturitatii. Frumoasa primavara era! 19 aprilie 69 cand bobocii stateau sa plezneasca de viata.
Patru ani mai tarziu, cine stia ca micul copilas blondut cu carlionti avea sa faca primul pas spre consacrarea ce il astepta, Festivalul "Lira de Aur", avea sa ii aduca primul premiu, interpretand la vioara "Balada lui Ciprian Porumbescu". Se pare ca tanarul a ales calea pe care avea sa o urmeze.
Parintii l-au sustinut, si dealungul timpului Marius Gelu Dragomir, cu ambitia si talentul pe care i le daduse Dumnezeu, reuseste ca in toamna anului 1989 la Festivalul National de interpretare si creatie "Mamaia" - Marius sa obtina locul Intai, interpretand atat vocal si instrumental. Avea sa devina repede faimos pentru prestarile originale, atat componistice cat si instrumentale pe care criticii de arta si nu numai, aveau sa le expuna in mass-media. Tot atunci, in acelasi an obtine premiul "Steaua fara nume", un concurs national de mare nivel profesional. Se poate spune ca la vremea aceea, printre alte premii pe care Marius Gelu Dragomir le-a obtinut, cariera lui se afla intr-o mare ascensiune.
1990, Italia, momente de desfatare profesionala si imaginativa pe care Marius G.Dragomir le-a trait la maxim, cunoscand si lucrand cu nume de marca ale momentului de atunci.
Persoane de la care Marius avea sa invete tehnica mixajului audio-video, regizorat ca si alte tehnici pe care le mai studiase el dar intr-o forma mai empirica, la Televiziunea Nationala.
Primul sau album Voice of Nature - 1992-a trezit curiozitatea publicului pentru un gen nou adus pe piata romaneasca, muzica electronica progresiva. Din nou Marius uimeste cu flexibilitatea sa in materie. Ce sa mai spunem, ca uitasem sa va relatez de cele unsprezece instrumente muzicale pe care Marius le-a studiat, cum ar fi: vioara, pianul, trompeta, naiul, percutii, muzicuta, chitara, contrabas, cimpoi, fluiere, dramba, si se pare ca sunt de fapt mai multe.
Sa amintim ca Marius G. Dagomir a fost si este un rapsod al cantecului popular romanesc, un iubitor al naturii si al genei spirituale universale.
1993, albumul "MAGICIANUL", se bucura de o lansare de exceptie la prestigiosul magazin MUZICA din Bucuresti, unde vin sa il sustina si sa interpreteze in cadrul unui spectacol inedit, cele mai sonore nume ale muzicii pop contemporane. Criticile sunt exceptionale, Marius G. Dragomir mai urca o treapta.
Nu mai vorbim de aparitiile radio-tv unde Marius este invitat in primetime.
A avut numeroase colaborari cu firme de publicitate, radio si tv, fiind realizatorul unor momente muzicale si chiar integrale cum ar fi, "Bariera", film, unde Marius a realizat coloana sonora.
1995-1996, Marius G. Dragomir sparge canoanele stilistice ale muzicii pop romanesti, venind pe piata cu noutatea de care romanii si nu numai, aveau nevoie-stilul KASHAY sau ETNO-POP.
Vanzarile ating cote nemiintalnite de 50 de ani, peste 1.800.000 de exemplare vandute numai in Romania, mass-media tine numele cantautorului pe primele pagini ale ziarelor si revistelor, este invitat la emisiunile tv si radio cu cea mai mare audienta unde el insusi sparge recordurile. Acesta este albumul pe care lumea si-l dorea de mult timp PARTY IN TRANSILVANIA!
Nu trebuie sa va mai spun ce a urmat,...dar totusi: 16 albume cu real succes la public, vanzari de peste 3.000.000 de unitati, premii de toate felurile dintre care amintim, ACTUALITATEA MUZICALA-RECORD DE POPULARITATE, DISCUL DE AUR, PREMIUL PENTRU CEL MAI PROLIFIC ARTIST AL ANULUI, PREMII SPECIALE DIN PARTEA CASELOR DE DISCURI, PREMIUL PENTRU INTREAGA CARIERA, DIPLOME JUBILIARE, si ar mai fi multe de adaugat. Ar treui sa amintim si cateva titluri ale albumelor care au sustinut succesul pe piata muzicala: HAPPY BIRTHDAY, DRACULA!, CANTA ROMANE, SEX ON THE BEACH, ONE MORE PARTY, MUSTAFA, DA-MA MAMA DUPA GYURI, CINE OARE, SUFLET DE ROMAN, KASHAY ROMANUL, E.T.C. E clar ca succesul lui a fost, este si va fi rasunator pentru ca, Marius G. Dragomir are un motto, CREDINTA IN REUSITA SI IN DUMNEZEU, TINE LOC DE GENIU!
Putini sunt cei care stiu ca Marius Dragomir se imparte intre doua mari iubiri: pictura si muzica, atunci cand nu da cate un "Party in Transilvania". Pasiunea pentru pictura si-a descoperit-o in vremea copilariei; mai tarziu Marius incondeia oua, cu ocazia sarbatorilor de Paste pe vremea era elev la Scoala Populara de Arta. Treptat, Marius a reusit sa isi dezvolte aceasta aptitudine, realizand atat tablouri in ulei, cat si grafica. Temele preferate ale artistului sunt cele cu mesaje adanc spirituale, cele religioase si cele care infatiseaza scene de vanatoare si portretele. Operele sale au atat de multa cautare incat solistul a vandut un tablou cu 3.000 de euro in Italia si nu numai. De altfel, artistul si-a decorat multi pereti ai locuintei sale cu propriile lucrari. "Arta este un cadou in care gasesti de fiecare data o alta surpriza. Este ecoul sufletului meu, un mod de a ma relaxa si de a-mi scoate la iveala alte valente artistice", a spus Marius.
Luther Ronzoni Vandross (1951-2005) a fost un interpret si compozitor american. A fost unul din cei mai de succes cantareti de R&B din perioada ’80-’90, cu peste 25 de milioane de albume vandute in intreaga lume.
E cunoscut pentru modul dinstinct in care a interpretat cantece pop sau R&B, reflectand clar cunostintele si aprecierea pentru muzica din tineretea sa. Cu o voce de teneor, lina si in acelasi timp versatila, Luther Vandross a reusit sa vrajeasca milioane de oameni prin muzica sa romantica. Mariah Carey a spus despre vocea sa, cu ocazia unui duet cu el pe piesa “Endless Love”, “Era intimidant doar sa stai langa el. Era incomparabil – vocea sa era netea, ca de catifea, dar cu un ton inconfundabil”.
Cariera sa muzicala i-a adus, pe langa numarul impresionant de albume vandute, numeroase premii si distinctii. A primit opt premii Grammy si a fost inclus in top 100 de cantareti din toate timpurile al revistei Rolling Stone.
A avut o copilărie extrem de dificilă, câştigându-şi existenţa ca lustragiu sau vânzător de ziare, a visat în tinereţe că va deveni arhitect sau negustor pe mare, însă a ajuns să joace rolul Alexis Zorba – un ţăran grec fermecător, rol considerat de mulţi specialişti ca fiind cel mai celebru caracter de film din secolul al XX-lea, în producţia „Zorba Grecul”, care l-a consacrat definitiv în lumea filmului. A fost protagonist în peste 100 de producţii de cinema şi a obţinut două premii Oscar, dar a rămas la fel de celebru, exploziv şi pasional şi în viaţa personală, pentru nenumăratele sale relaţii şi aventuri – fiindcă era un mare admirator al sexului opus ! – , în urma cărora a rezultat un mare număr de urmaşi – 13 la număr – din care 3 în afara căsătoriilor, ultimul prunc fiindu-i dăruit lui când actorul împlinea venerabila vârstă de 81 de ani… De aceea lui Quinn i s-a atribuit titulatura de “cel mai celebru tată a 13 copii legitimi şi nelegitimi”.
Anthony Rodolfo Oxaca Quinn, s-a născut pe 21 aprile 1915, la Chihuahua, Mexic, părinţii săi fiind Francesco Quinn, fiul unui muncitor la calea ferată, de origine irlandeză, dar crescut în Mexic, iar mama sa, Manuela Oaxaca, a fost abandonată de familie imediat după ce s-a născut. Părinţii săi erau foşti luptători în revoluţia din Mexic, căsătorindu-se, dealtfel, la bordul unui tren plin de trupe rebele, care se îndrepta spre Durango. Chiar Anthony a fost aproape să se nască în mijlocul războiului, însă superiorii au aflat că mama sa este însărcinată, a fost condusă la tren şi trimisă la Chihuahua, unde l-a născut pe cel mic.
După naşterea lui Anthony, familia s-a mutat în SUA, unde părinţii săi au lucrat la căile ferate din Texas, apoi s-a mutat cu familia în San Jose, California, pentru a lucra la fermele din zonă.Anthony Rodolfo Oxaca Quinn, s-a născut pe 21 aprile 1915, la Chihuahua, Mexic, părinţii săi fiind Francesco Quinn, fiul unui muncitor la calea ferată, de origine irlandeză, dar crescut în Mexic, iar mama sa, Manuela Oaxaca, a fost abandonată de familie imediat după ce s-a născut. Părinţii săi erau foşti luptători în revoluţia din Mexic, căsătorindu-se, dealtfel, la bordul unui tren plin de trupe rebele, care se îndrepta spre Durango. Chiar Anthony a fost aproape să se nască în mijlocul războiului, însă superiorii au aflat că mama sa este însărcinată, a fost condusă la tren şi trimisă la Chihuahua, unde l-a născut pe cel mic.
Mai apoi familia s-a mutat la Los Angeles, unde tatăl său a găsit de lucru la Grădina Zoologică Lincoln, iar mai târziu la studiourile cinematografice.
În ianuarie 1926, tatăl său a murit într-un accident de maşină, iar Anthony, care avea 10 ani, s-a angajat ca ucenic pe un şantier de construcţii, iar apoi a prestat tot felul de munci pentru a-şi sprijini familia.
Interesant este faptul că atunci când mama s-a îndrăgostit de un anume Frank Bowles, Quinn a plecat de acasă, le-a luat cu el pe sora şi pe bunica sa, a abandonat liceul şi s-a dedicat exclusiv întreţinerii celor două.
Quinn a fost şi boxer profesionist şi un extrem de talentat pictor, înainte de a fi actor, şi a obţinut chiar o bursă pentru studiul arhitecturii cu Francis Lloyd Wright, unul dintre cei mai mari arhitecţi ai vremii.
Puţină lume ştie că în adolescenţă a suportat o intervenţie chirugicală la limbă, pentru ameliorarea dicţiei şi că a a urmat cursurile unei şcoli de artă dramatică din Los Angeles, pe care le-a plătit cu banii câştigaţi inclusiv din spălarea podelelor. În anul 1933 debutează ca actor de teatru în piesa „Clean Beds”.
În anul 1936 s-a alăturat unei expediţii de pescuit spre Orient – probabil urmare a visului său din copilărie de a călători pe mare – însă a revenit la Hollywood, unde a dat o probă pentru rolul unui războinic în filmul „The Plainsman”, regia Cecil De Mille, rol pentru care a fost acceptat, iar apoi a obţinut un contract pe termen lung cu studiourile Paramount.Puţină lume ştie că în adolescenţă a suportat o intervenţie chirugicală la limbă, pentru ameliorarea dicţiei şi că a a urmat cursurile unei şcoli de artă dramatică din Los Angeles, pe care le-a plătit cu banii câştigaţi inclusiv din spălarea podelelor.
În acelaşi an apare în filmele „Parole” şi „The Milky Way”, în roluri de etnic minoritar. În anul 1937 se căsătoreşte pentru prima dată, cu Katherine DeMille – fiica adoptivă a regizorului Cecil B. DeMille.
În următorii 10 ani a adunat peste 50 de roluri relativ modeste în film.
În 1947 renunţă la filmări, jucând teatru, pe Broadway, în roluri precum Stanley Kowalski din „Un tramvai numit dorinţă”.
În 1951 refine la vechea sa dragoste, fiind distribuit în filme de aventură – precum „Mask of the Avenger”.
În anul 1952 interpretează rolul secundar – fratele lui Zapata – în flimul „Viva Zapata”, în regia lui Elia Kazan, pentru care, în martie 1953, a primit premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar din partea Academy of Motion Picture Arts and Sciences.
În acelaşi an, trece Oceanul, şi vine în Europa, unde joacă în filmele „Ulysses”, al lui Dino De Laurentis şi Carlo Ponti, „Angels of Darkness”, al lui Giuseppe Armato şi „Attila the Hun”, unde a apărut alături de superba Sophia Loren.
În 1954 primeşte un rol în filmul lui Federico Fellini – „La Strada”, care i-a adus consacrarea internaţională, îar în 1956 interpretează rolul pictorului Gaugin – cu durata de doar 8 minute – în filmul lui Vincente Minnelli „Lust for life” pentru care, un an mai târziu, câştigă al doilea Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.
În 1957 joacă în „Wild is the wind”, apoi în „Requiem for a Heavyweight”, în 1958 regizează singurul său film – “The Buccaneer” – iar în 1962 joacă rolul unui beduinului viclean în „Lawrence of Arabia”.
În 1964 face rolul vieţii în „Zorba grecul”, realizat după romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis, producţie care în anul următor câştigă trei premii şi cinci nominalizări la Oscar (printre care şi cea a lui Anthony Quinn pentru rol principal), 5 nominalizări la Globurile de Aur şi două la BAFTA.
În anul 1965 divorţează de prima sa soţie, iar în urma mariajului de 27 de ani s-au născut Cristopher – în 1938 (care, din păcate, s-a înecat la 15 martie 1941), Christina – în 1941, Catalina – în 1942, Duncan – în 1945 şi Valentina – în 1952.
În anul 1966 Quinn s-a căsătorit cu designerul italian Iolanda Addolori, care deja îi dăruise 2 băieţi: Francesco – nascut în 1963 şi Daniel – în 1964, fiind urmaţi de cel de-al treilea – Lorenzo – născut în 1966.
În anul 1969, Quinn interpretează rolul primului Papă rus al Bisericii Catolice, Kiril Lakota, în filmul „The shoes of the Fisherman”, dar şi în producţia „The Secret of Santa Vittoria”, însă Quinn devine şi producător, pentru filmele „The visit” – în 1964 şi „Across 110th Street” – în 1972.
După 1990 a apărut în „Jungle fever” – în 1991, „Last action hero” – în 1993, sau „A walk in the clouds” – în 1995.
În anul 1990 Quinn trece printr-un mare impas al vieţii suferind o operaţie majoră de inimă.
În 1997 Quinn şi Iolanda Addolori au divorţat, probabil şi fiindcă actorul avea deja alţi doi copii, cu secretara sa, Katherine Benvin: Antonia Patricia Rose Quinn – născută în 1993 şi Ryan Nicholas Quinn – născut în 1996 (Anthony Quinn având la acel moment vârsta de 81 de ani). Dealtfel Katherine Benvin avea să se căsătorească cu Anthony Quinn, rămânând alături de acesta până la sfârşitul vieţii actorului.
Să mai adăugăm şi că actorul a mai avut şi alţi doi copii, cu fostul model Friedel Dunbar, cu care avusese o relaţie „paralelă” de circa 14 ani: Sean Quinn – născut în 1973 şi Alexander Anthony Quinn – născut în 1976.
Viaţa sa tumultoasă i-a adus şi nenumărate apariţii prin tribunale, în nesfârşite procese de adulter, paternitate, pensie alimentară şi divorţ.
Anthony Quinn a fost şi un apreciat pictor, de orientare cubistă şi post-impresionistă, dar şi un sculptor talentat, creaţiile sale fiind prezentate chiar în cadrul unei expoziţii personale, în anul 1982, la Honolulu, iar suma strânsă în urma vânzării integrale a operelor sale a fost de circa 2 milioane de dolari.
Quinn a scris şi două volume de memorii, „The original sin” – în anul 1972 şi „One man tango” – în anul 1997.
Ultima parte a vieţii i-a adus suferinţe fizice actorului care se lupta cu problemele respiratorii, acestea degenerând în cele din urmă într-o boală incurabilă.
Ultimul său rol a fost cel din filmul „Avenging Angelo” – în 2001, an în care, pe 3 iunie, actorul trecele la cele veşnice.
După moartea sa, toată averea lui a rămas ultimei sale soţii, Katherine Benvin, şi celor doi copii ai lor.
Iggy Pop (21 aprilie 1947) chiar este The Godfather of Punk
"Sunt nimeni altcineva, decât numele meu"
Zece motive pentru care Iggy Pop, pe lângă faptul că este supranumit The Godfather of Punk, chiar a reuşit, prin ceea ce este, să fie deasupra tuturor întreaga lui carieră:
1. Găsiţi aici un interviu pe care Iggy l-a dat în anii 70 pentru postul de televiziune CBS, la show-ul lui Peter Gzowski. Ca în multe alte interviuri date la acea vreme, era sub influenţa drogurilor. Cu toate astea, a reuşit atât prin atitudine şi prin puţine cuvinte să definească atât de bine care este treaba cu el şi cu muzica lui.
"What sounds to you like a big load of trashy old noise is, in fact, the music of a genius — myself"
Acest interviu a reuşit la mişte, se pare, foarte multă lume. Albumul scoţienilor post-punk Mogwai, Come On Die Young începe cu piesa Punk Rock, în care vorbe din acest interviu sunt suprapuse peste muzică.
Mai mult, cineva a fost atât de pasionat de cele spuse acolo, încât a făcut o animaţie la acesta, pe care o puteţi vedea mai jos:
2. Niciodată, dar absolut niciodată, în toată cariera sa, n-a ieşit în presă vreo relaţie de amor sau vreo ştire despre copiii lui. Ce a făcut, ce n-a făcut, a ştiut mereu să-şi păstreze intimitatea departe de ochii presei.
3. A avut mereu colaborări cu diverşi muzicieni, cu diverse trupe, şi, cum-necum, n-a sunat niciodată prost. Un exemplu în acest sens este şi piesa de mai jos, cu Teddybears. Plus că, oricine altcineva care ar fi făcut afirmaţia I'm a punkrocker, Yes I am, ar fi părut un caraghios. Nu şi Iggy.
4. Întâmplarea a făcut ca Iggy Pop să fie întrebat într-un interviu ce cărţi citeşte. Acesta a răspuns că i-a plăcut foarte mult Posibilitatea unei insule a scriitorului francez Michel Houellebecq. Ceea ce, fie vorba între noi, este unul din cele mai bune romane ale deceniului trecut.
Pe scurt, este vorba de o lume în care clonarea ajunsese un serviciu al omenirii şi oricine nu reuşise să-şi atingă planul existenţial în aceasta viaţă, să fie fericit, putea să se cloneze şi s-o ia de la capat. Conform propriilor spune, Iggy a empatizat foarte mult cu personajul principal al cărţii, cu nefericirea şi singurătatea acestuia.
Odată cu declaraţia lui Pop privind Posibilitatea unei insule, o întreagă maşinărie de marketing s-a pus în funcţiune. Iggy a scos în 2009 un album întreg cu citate sau cu cu versuri inspirate din această carte, numit Préliminaires.
Odată apărut discul, s-a reeditat şi cartea, iar cei doi protagonişti, Iggy şi Houellebecq s-au întâlnit şi au ţinut conferinţe de presă şi a fost un win-win business. Dar dincolo de asta, Iggy a reuşit să facă din Préliminaires un album care are o sensibilitate aparte.
5. Cine D-zeu pe lumea asta şi-ar fi imaginat că cel supranumit The Godfather of Punk, cel care nu odată a ieşit de pe scenă plin de transpiraţie şi sânge va scoate un disc de coveruri după Joe Dasin, Edith Piaf, The Beatles, Serje Gainsbourg s.a.m.d.
În mai 2012 avea să apară albumul Après. Fie vorba între noi, fără excepţie, toate coverurile de pe acest disc nu sunt tocmai cele mai izbutite, însă au eleganţă şi, foarte important, bucurie de viaţă.
6. Mişcarea unui muzician este foarte importantă, atunci când îşi cântă piesele. Iggy Pop nu este doar un mare compozitor care ştie să-şi cânte bine piesele. Este şi un mare dansator. 7. Pentru cu permanenţă reinventare şi bucuria de viaţă încă îi curg prin vene, Iggy are unul din cele mai de ascultat show-uri radio la BBC Radio 6.
Playlist-ul este unul mereu surprinzător. Întocmai ca ciorba aia cu cel mai bun mix de legume, în Confidential with Iggy Pop, putem găsi în aceeaşi emisiune o piesă cu Sinatra sau vreo trupă obscură de hardcore din Belgia. Ce poate fi mai rewarding pentru un artist, decât să te pună Iggy în playlistul lui.
8. La puţin timp după ce bunul său prieten, David Bowie, a murit, Iggy îşi anunţa ultimul său album, Post Pop Depression, unde a colaborat cu un alt mare muzician, Josh Homme.
Discul este unul foarte bun prin aceea că este atipic, foarte matur, ironic, sarcastic, foarte trist pe alocuri cel puţin şi plin de nevrozele omului contemporan, iar când este cântat cel puţin live, găsim un Iggy la 69 ani care umple scena cu dansul lui.
9. Deşi şi-a anunţat ultimul album, n-a renunţat nici la concerte, nici la colaborări cu alţi artişti. Şi, apropo de colaborări, dacă vrea să fie ăl mai hipster dintre toţi, face asta fără prea mari eforturi.
Tocmai urmează să facă un featuring cu trupa punk Songhoy Blues din...nu e nicio glumă, Mali.
10. Pentru că, după o viaţă de excese, a reuşit să fie un supravieţuitor, care are în permanenţă un zâmbet jovial şi cuceritor, pentru că dincolo de toată golăneala, a reuşit să la bătrâneţe să aibă o casă, o soţie frumoasă, iar singurul viciu de care se bucură a rămas vinul roşu.
Şi pentru că este un exemplu despre cum se trăieşte o viaţă şi despre cum se îmbătrâneşte, întocmai ca vinul de care bucură. Şi rămâne unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai generaţiei analog.
Mai mult, într-o lume în care mai tot rockul a început să sune precum trompetele apocalipsei, Iggy rămâne un bastion al bucuriei de viaţă. Sperăm că nu ultimul.
Acasa